Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș
În urmă cu destui ani, pe atunci fiul meu cel mic era chiar mic, reîntorcându-ne de la Bâlea-lac, într-un popas, am cunoscut o familie.Doi tineri foarte simpatici. Din vorbă în vorbă, am aflat că erau din Galați, cutreierau țară, iar pentru acea noapte nu-și aranjaseră nimic. Nu mai era mult până să se întunece, așa că i-am invitat la noi. A fost o noapte albă, frumoasă, plină de povești. Ne-am trezit târziu, mic dejun cu o cafea bună de tot, cadou din partea gălățenilor cu prieteni marinari. Doamna a dat o raită prin biblioteca mea, care, la vremea aceea număra, să zic așa, ceva peste jumătate din cât cuprinde astăzi.
Aflaseră ei că sunt profesoară , cum, de altfel, le spusesem că am o pilă serioasă într-o librărie, bani să fie, că rost de cărți pot face.
La plecare, doamna din Galați m-a întrebat dacă împrumut cărți cui îmi cere. Sigur că răspunsul a fost Da, am colege, elevi, unii deveniți studenți, care mă roagă, cum să-i refuz?Chiar sunt bucuroasă că vor să citească.
Zice doamna, pe picior de plecare:
- Eu am scris mare pe un carton colorat, pe care l-am postat lângă cuierul din hol: Nu împrumut nimănui cărți, nici discuri.
Gălățenii au plecat, câțiva ani am păstrat legătura, apoi telefoanele s-au schimbat, am ajuns, mai apoi, în orașul dunărean când acesta a fost gazda unei olimpiade naționale la Limba Română, nu am reușit să-i găsesc...Chiar aveam nevoie de ajutorul lor, la câte peripeții am trăit într-o săptămână.
