Prima lege a supraviețuirii:

să nu  gândești; iar dacă  totuși nu te poți abține, atunci obișnuiește-te să taci;și dacă  țí-e imposibil să taci, nu-țí mai rămâne decât ultima șansă, să spui invers decât ai gândit, Drumul cenușii, 1988.
Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș

În urmă cu destui ani,  pe atunci fiul meu cel mic era chiar mic, reîntorcându-ne   de la  Bâlea-lac, într-un popas,  am cunoscut o familie.Doi tineri foarte simpatici. Din vorbă în vorbă,  am aflat că erau din Galați, cutreierau țară, iar pentru  acea noapte nu-și aranjaseră  nimic. Nu mai era mult până să se întunece, așa că  i-am invitat la noi. A fost o noapte  albă, frumoasă, plină de povești. Ne-am trezit  târziu,  mic dejun  cu o cafea bună de tot, cadou  din partea  gălățenilor  cu prieteni marinari.  Doamna  a  dat o raită prin biblioteca mea, care, la vremea aceea   număra, să zic așa, ceva peste jumătate  din cât cuprinde  astăzi.

Aflaseră ei că sunt profesoară , cum, de altfel, le spusesem că  am o pilă serioasă  într-o librărie, bani să fie, că rost de cărți pot face.

 La plecare,  doamna din Galați m-a întrebat dacă împrumut cărți cui îmi cere. Sigur că răspunsul a fost  Da, am  colege, elevi, unii  deveniți studenți, care mă roagă, cum să-i refuz?Chiar sunt  bucuroasă  că  vor să citească.

Zice doamna, pe picior de plecare:

- Eu  am scris mare pe un carton colorat, pe care l-am postat lângă cuierul  din hol: Nu împrumut  nimănui cărți, nici discuri.

Gălățenii au plecat, câțiva  ani am păstrat  legătura, apoi  telefoanele s-au schimbat, am ajuns, mai apoi,  în orașul dunărean când acesta a fost gazda  unei olimpiade naționale la Limba Română, nu am reușit să-i găsesc...Chiar    aveam nevoie de ajutorul lor, la câte peripeții am trăit   într-o săptămână.

 În treacăt  spun că  la  câțiva ani după   Revoluția din 89, am  văzut „ cu ochii mei„  cum  poate fi la un pas de  moarte un tânăr care  purta în geamantan, ca energizante,  niște medicamente suspecte.

Rar de tot  m-am  gândit la  vorbele auzite,cândva, în pragul ușii . Mi le-am reamintit astăzi, și nu oricum.

 Este  ziua unui  romancier,  ale cărui  romane  le-am cumpărat  în anii 80/89 și  le-am citit  cu voluptate, regăseam acolo  o lume  despre care nimeni nu îndrăznise   să vorbească: jocuri cu măști, spațíi nedeterminate geografic, intuite, însă, coincidențe stranii, rezistență, forță, risc, tensiune psihică a unor personaje, gata, gata să atingă paroxismul printr-o  teribilă forță  de sugestie, succedarea sau punerea laolaltă a  mai multor planuri psihologice. sociale ale istoriei acelor ani.Imaginația  scriitorului căpăta rosturi nemaiîntâlnite.

Ce forță! 

 Ce curaj!

  Cărțile  scriitorului Augustin Buzura,  medic psihiatru de meserie, m-au captivat total. Citeam pe tren, în autobuz, acasă, când aveam un pic de timp, la școală în pauze.

 De două ore  scotocesc în  bibliotecă. 

  Nici urmă de „Absenții„, „Vocile nopții„, „Refugii„ „Orgolii„. 
 Voiam să  le răsfoiesc, să mă  întâlnesc cu starea mea de atunci.

Și, ca să-mi fie dimineața și mai bună, din  trilogia lui Marin Preda,”Cel mai iubit dintre pământeni„ am găsit doar  ultimul volum...

Auzi, îndrăznesc să te întreb; tu împrumuți cărți ? asta , așa, ca  să mă calmez,  ce voiam să-ți spun este că, dacă  nu ai citit  cărțile lui Augustin Buzura, fă-o!