( ca un fel de motto:...și ceilalți, care nu mai aveau nimic mai bun de făcut decât să se țină de bare ca să nu-și piardă echilibrul...cei care nu se uitau la nimeni și la nimic...„, pagina 138)
Nu-mi propun să te determin să citești un roman franțuzesc, ca o fabuloasă călătorie cu durata de un an, începută undeva, în preajma bătrânei Tour Eiffel, cu niște personaje pe care oricine, dacă i-ar sta în putință, ar vrea să le păstreze cu sine, în toată desfășurarea lor, enigmatică, la început, treptat firească, extraordinară, în esență.
Nici nu știu dacă vreau să-ți povestesc ceva, pentru că nu este o carte care se povestește, eu m-am alăturat celor patru ființe, pentru că în fiecare dintre ele am descoperit, parcă, măcar așa, un picuț ceva și din mine și din oricine altcineva: întrebări, spaime, evadări, retrageri în muncă, oricare ar fi ea, refugiu însingurat ,drum către cineva compatibil într-un anume fel, căutarea sinelui, ideea că nimănui, la urma urmei, nu-i pasă mai mult de tine, dacă tu nu vrei, toate, pe rând, toate laolaltă, că vezi, poate și de asta își va fi numit scriitoarea asta atât de talentată cartea „Împreună„ .
Am citit cu voluptate, m-am cam chinuit să nu mă apropii de final, nicio clipă, nu am tras nici măcar cu coada ochiului spre ultimele pagini.
Ce pot să spun este că, deși finalul cărții vine ca o împlinire prin iubire a tuturor încercărilor prin care trec cei patru coechipieri, aș fi vrut să nu existe un sfârșit, cumva, întrezărit.
Cărțile bune, ca și călătoriile spre iubire, n-ar trebui să aibă final.
Iubești, părăsești sau pleacă celălalt, se zărește altceva și tot așa, pe când cartea asta, pur și simplu, se încheie la pagina 520 .
Cât aș fi vrut să curgă așa, ca un fluviu...
Probabil că aștepți, totuși, să-ți spun ceva, că nu degeaba ai deschis pagina mea.
”Împreună ” este, așa cum am perceput-o eu, o carte despre destine, despre viață. în complexitatea ei, viața a patru ființe, trei tineri și octogenara Paulette, bunica lui Frank, de fapt, poate, ca în basme, un fel de simbol al senectuții care se zbate între realitate și agresivitatea acelei boli atât de grave, cu numele Alhzeimer.
Ca alter-ego, scriitoarea a ales-o pe ciudata Camille ”la fel de activă ca oricare altul, la fel de veselă, la fel de tristă, la fel de curajoasă/sensibilă/ dezarmantă ca toate fetele...( așa ar vrea ea să o accepte cei din jur)
Aș! La cei douăzeci și șapte de ani ai ei, pe care îi va împlini în 17 februarie, Camille îi stârnește niște sentimente confuze chiar medicului care o vede dezbrăcată: patruzeci și opt de kilograme la un metru șaptezeci și trei.Ceva, o umbră, nici fată, nici băiat, lălâie, friguroasă, fumătoare înrăită, fără poftă de mâncare, cum să i se mai facă foame, dacă toarnă în ea pahar după pahar, într-o încercare disperată de a refuza realitatea în care nu-și găsește locul?
Eșec în familie, o mamă preocupată doar de ea, când era mică, o obligase, totuși, să ia lecții de pian, lucru pe care îl ura, așa că într-o zi când profesorul întârziase, înarmată cu un marker, micuța Camille desenase câte un deget pe fiecare clapă a pianului. Cum maică-sa voia să o strângă de gât, în weekendul următor, tatăl adusese adresa profesorului de desen Doughton.
Aici, în preajma profesorului, copila devine ceea ce trebuia să fie, o pictoriță de excepție”Probabil că nimeni nu poate trăi fără să se exprime.”, îi spusese profesorul descoperind cu câtă ușurință ghemul de om se exprima prin desen.
”O trăsătură de penel, o floare, un pește, cerneala e ca un puf..ascultă-mă, fetiță, știu că n-ai o viață ușoară, îmi imaginez că la tine acasă nu-i tocmai vesel și am aflat ce s-a întâmplat cu tăticul tău...dar oamenii care încetează să să vorbească înnebunesc.”
După moartea bătrânului său profesor, Camille va primi, ca un fel de testament, trusa lui.
Pictorița eșuată în relații imposibile, eșuată ca fiică, singură, cuprinsă într-un lung șir de complicații, ajunge să locuiască, grație unor prieteni care îi cunosc talentul, într-o încăpere insalubră, atât de îngustă, cât să-și poată întinde picioarele noaptea.
Acceptase cel mai neașteptat loc de muncă- femeie de serviciu, de noapte, într-un loc detestabil, muncă multă, ingrată, bani puțini, ceva ca un fel de autoflagerare. Mereu înghețată, murdară...mai mult moartă decât vie este descoperită într-o seară de Philibert, bizarul ei vecin, un aristocrat inadaptat vieții sociale pariziene, în stare să povestească, ore în șir, cu patos, istoria Franței, așa cum alții s-ar exprima despre revistele porno, nu totdeauna bâlbâit, timorat de o familie scăpătată, imposibil de urnit din canoanele dinastiei strămoșilor înrămați pe toți pereții apartamentului.
De la neobișnuita lui familie, el, fiul cel mare, deține pentru o durată incertă, o moștenire în litigiu, un apartament uriaș, înecat în praf, mobile vechi, cuverturi, draperii, cărți, argintărie.
Sub acoperișul acestui apartament se vor regăsi cei patru: Philibert, îngăduitoarea gazdă, convivul său, bucătarul iubitor de motociclete, Franck, mereu în criză de timp, obosit, frumos, vulgar , fără a fi nerușinat, însingurat și el, crescut de bunica Paulette, singura ființă cu care a împărțit vreodată iubirea , Camille, îngerul cu aripi invizibile și simpatica bătrâna Paulette, smulsă din depresivul azil, în care ajunsese în urma unui atac cerebral .
Ciudată asociere!
Patru personaje care și-au tocit de tot simțul realului.
Niciunul dintre ele nu aparține secolului XXI, fiecare este un inadaptat, refuzat, la rându-i de lume.
Mai departe, trebuie să descoperi ce se întâmplă, doar dacă citești cartea.
Mie nu mi-a recomandat-o nimeni, nici nu auzisem vorbindu-se despre atât de inspirata romancieră.
S-a întâmplat, ca vinerea trecută, să aleg de pe raful librăriei preferate o carte excelentă.
„ -Hai, gata...Nu-ți face griji, o să reușim...n-o să ne fie nici mai bine, dar nici mai rău ca altora...o să vezi, o să vezi, o să reușim, noi doi nu avem nimic de pierdut, pentru că n-avem nimic...”
