”Împreună”, de Anna Gavalda

( ca un fel de motto:...și ceilalți, care nu mai aveau nimic mai bun de făcut decât să se țină de bare ca să nu-și piardă echilibrul...cei care nu se uitau la nimeni și la nimic...„, pagina 138)

Nu-mi propun să te  determin să citești un roman  franțuzesc, ca o fabuloasă călătorie cu durata de un an, începută undeva, în preajma  bătrânei Tour  Eiffel, cu niște personaje pe care oricine, dacă i-ar sta în putință, ar vrea să le păstreze cu sine,  în toată desfășurarea lor, enigmatică, la început, treptat firească, extraordinară, în esență.

 Nici nu știu dacă vreau  să-ți povestesc ceva, pentru că nu este o carte care se povestește, eu  m-am alăturat  celor patru ființe, pentru că în fiecare dintre ele  am descoperit, parcă, măcar așa, un picuț ceva  și din mine  și din oricine  altcineva: întrebări, spaime, evadări, retrageri în muncă, oricare ar fi  ea, refugiu însingurat ,drum  către cineva  compatibil într-un anume fel, căutarea  sinelui, ideea că nimănui, la urma urmei, nu-i pasă mai mult de tine, dacă  tu nu vrei, toate, pe rând, toate laolaltă, că vezi, poate și de asta își va fi numit scriitoarea asta  atât de talentată  cartea „Împreună„ .

  

Am citit cu voluptate, m-am cam chinuit  să nu mă apropii de final, nicio clipă, nu am tras nici măcar cu coada ochiului spre ultimele pagini.

Ce  pot să spun este  că, deși  finalul cărții  vine ca o împlinire  prin iubire  a tuturor încercărilor prin care trec cei patru coechipieri, aș fi vrut să nu existe un  sfârșit, cumva, întrezărit.

 Cărțile  bune, ca și călătoriile spre iubire, n-ar trebui să aibă final.

 Iubești, părăsești  sau   pleacă celălalt, se zărește altceva și  tot așa, pe când cartea asta, pur și simplu, se încheie la pagina  520 .

 Cât aș fi vrut să  curgă așa, ca un fluviu...

Probabil că aștepți, totuși, să-ți spun ceva, că nu degeaba ai deschis pagina mea.

”Împreună ” este, așa  cum am perceput-o eu, o carte despre destine, despre  viață. în complexitatea ei, viața a patru  ființe, trei  tineri și octogenara Paulette, bunica lui Frank, de fapt, poate, ca în basme, un fel de  simbol al  senectuții care se zbate între  realitate și agresivitatea  acelei boli  atât de grave, cu numele Alhzeimer. 

Ca alter-ego, scriitoarea  a ales-o pe  ciudata Camille ”la fel de activă ca  oricare altul,  la fel de veselă, la fel de tristă, la fel de curajoasă/sensibilă/ dezarmantă ca toate fetele...( așa  ar vrea ea să   o accepte  cei din jur)

 Aș!  La cei  douăzeci și șapte de ani ai ei, pe care îi va împlini  în 17 februarie, Camille îi stârnește  niște sentimente confuze  chiar medicului   care  o vede  dezbrăcată:  patruzeci și opt de kilograme la un metru șaptezeci și trei.Ceva, o  umbră, nici fată, nici băiat, lălâie, friguroasă, fumătoare înrăită, fără poftă de mâncare, cum să i se mai facă foame,  dacă  toarnă în ea  pahar după pahar, într-o încercare disperată de a refuza realitatea în care nu-și găsește locul?

  Eșec în familie,  o mamă  preocupată doar de ea,  când era mică, o obligase, totuși, să ia lecții de pian, lucru pe care  îl ura, așa  că într-o zi când  profesorul întârziase,  înarmată cu un marker, micuța Camille  desenase câte un deget pe fiecare  clapă a pianului. Cum maică-sa voia să o strângă de gât, în weekendul următor, tatăl  adusese adresa profesorului de desen Doughton.

  Aici, în preajma profesorului,  copila   devine ceea ce trebuia să fie, o pictoriță  de excepție”Probabil că nimeni  nu poate trăi fără să se exprime.”, îi spusese profesorul  descoperind  cu câtă ușurință ghemul  de om  se exprima prin desen.

 ”O trăsătură de penel, o floare, un pește, cerneala e ca un puf..ascultă-mă, fetiță,  știu că  n-ai o viață ușoară, îmi imaginez  că la tine acasă nu-i tocmai vesel și am  aflat ce s-a întâmplat cu tăticul tău...dar oamenii care încetează să să vorbească  înnebunesc.”

După moartea  bătrânului său profesor, Camille  va  primi, ca un fel de testament, trusa lui.

 Pictorița  eșuată în  relații  imposibile, eșuată  ca fiică, singură, cuprinsă  într-un  lung șir de complicații, ajunge să locuiască, grație unor prieteni  care îi cunosc talentul,  într-o încăpere insalubră, atât de îngustă, cât să-și poată întinde  picioarele noaptea. 

Acceptase  cel mai  neașteptat loc de muncă- femeie de serviciu, de  noapte, într-un loc  detestabil, muncă multă, ingrată, bani puțini, ceva ca  un fel  de autoflagerare. Mereu înghețată, murdară...mai mult moartă decât vie  este descoperită  într-o seară de Philibert, bizarul ei vecin,  un aristocrat  inadaptat vieții  sociale  pariziene, în stare  să   povestească, ore în șir, cu patos, istoria Franței, așa  cum alții  s-ar exprima despre revistele porno, nu totdeauna  bâlbâit,  timorat de o familie scăpătată, imposibil de urnit din canoanele dinastiei strămoșilor  înrămați pe toți pereții  apartamentului.

 De la   neobișnuita lui familie, el, fiul cel  mare, deține  pentru o durată   incertă, o moștenire  în litigiu, un apartament uriaș,  înecat în praf, mobile vechi, cuverturi, draperii, cărți, argintărie. 

 Sub acoperișul acestui apartament  se vor regăsi cei patru: Philibert, îngăduitoarea gazdă, convivul  său, bucătarul  iubitor de motociclete, Franck, mereu în criză de timp, obosit, frumos, vulgar , fără a fi nerușinat, însingurat și el, crescut de  bunica Paulette, singura ființă cu care a împărțit vreodată iubirea , Camille,  îngerul  cu aripi invizibile și simpatica  bătrâna  Paulette, smulsă din  depresivul azil, în care  ajunsese în urma unui atac  cerebral .

Ciudată asociere!

Patru personaje care  și-au  tocit de tot simțul realului. 

Niciunul dintre ele nu aparține secolului  XXI, fiecare este  un inadaptat,  refuzat, la rându-i de  lume.

  Mai departe, trebuie  să descoperi  ce se întâmplă, doar dacă citești cartea.  

  Mie nu mi-a recomandat-o nimeni, nici  nu auzisem vorbindu-se despre atât de inspirata  romancieră. 

S-a întâmplat, ca  vinerea trecută, să aleg de pe raful  librăriei preferate  o carte  excelentă.

„      -Hai, gata...Nu-ți face griji, o să reușim...n-o să ne fie  nici mai bine, dar nici mai rău ca altora...o să vezi, o să vezi, o să reușim, noi doi nu  avem nimic  de pierdut, pentru că  n-avem nimic...”