de Ziua Europei!

 mă adăpostesc în suflet!

La mulți ani, Europa!💖

Din înalturi, ziua se  cam uită  strâmb peste  luna  mai. Nu și-a pus haină delicată pictată în flori  și zumzete, mai degrabă, își ține pregătită umbrela.

Printre aburii cafelei,  îmi trimit  gândurile  încolo și încoace. Rând pe rând, se perindă frumos locuri  văzute, oameni  cu  care drumul meu s-a intersectat prin Europa.

 Mă simt privilegiată; mi-a fost dat ca, prin eforturi serioase, să  văd aproape toate părțile elegantului  continent. În excursii organizate  sau în vizită la  copii și nepoți.

 Toate tristețile dispar, când mă văd, printre amintiri.

 în Paris, Londra,  

Roma,  Madrid, Praga,Capri, Viena, Atena,Vatican, castelele de pe  Loire,Barcelona,Southampton, Copenhaga, Budapesta,Milano, Ljubljana,Stonehenge,Sintra,acropole,
Moscova, Karlovy Vary,Napoli,Versailles,Torino, Balcic,Lisabona, Berna, Geneva,Sagrada  Familia, Sevilla,Sofia, Palermo, Zaragoza,Malmo și încă...

Am  privit oceanul dintr-o pajiște presărată cu  ”garoafa  atlantica”, pentru că am ajuns la  Cabo la Roca.Am urcat cu telefericul spre  Mont  Blanc

Am văzut  Vezuviul  tronând ca un zeu în mijlocul   mării, și Pompeiul în marea tristețe a neprevazutului...

La istambul, am trecut, cu câțiva prieteni, într-o seară, din partea europeană, în Asia.

Am  fost la „The Royal Opera” în câteva  rînduri, cu fiul meu, împreună cu  nora mea, am vizitat  vreme de  câteva  ore Opera Garnier din Paris.

Am visat  să văd Europa, la ea acasă, într-o oră de geografie.

 Domnișoara  Lupescu era  era o persoană costelivă, dar  foarte   bine pregătită.  Nu știu cât văzuse  din câte ne povestea”fetelor, dacă  veți fi mame de fete, pe una dintre ele  să o botezați  Andaluiza!„

I-am povestit, la una dintre revederi, că  am fost într-o croazieră pe  Guadalquivir, în cel mai frumos asfințit.  Și „franțuzicăi „, eleganta  noastră profesoară de franceză, de care toți băieții   erau îndrăgostiți, i-am povestit că  am bătut la  pas  malul Senei,  să-i  văd pe  buchiniști-  mi-am cumpărat din puținii mei bani Paul verlaine,”Poemes saturniens„, 

Ai fost la  Iași? dar Peleșul l-ai văzut?Ai  văzut  Muzeul  Cotroceni?

Dar  Bucegii, pe transfăgărășan ai  fost?

   În Deltă,în  dulcea  Bucovină, unde eu ”am prins ” un curcubeu!! 

   Am fost la Suceava,  la Timișoara, la Craiova (ce departe  -mi este studenția...),  Palatul Culturii din Iași este  o bijuterie arhitectonică, am fost la Deva și la Sarmisegetuza, la  Sulina, la Ipotești și la Humulești, la  Brăila- splendid oraș,  la  Constanța și Baia Mare, la  Baziaș, am văzut trovanții de la  Costești, Vulcanii Noroioșii, munți, ape, castele și sate frumoase.

 

Mi-e drag  Argeșul meu, susurând printre  sălcii, ierburi și pietre!

  Mi-e drag câmpul dintre Argeșul susurând printre ierburi și Neajlov,  când  vara  copilăriei mele înflorea în iureș de  muncă, de  optimism  deloc ușor, dar sănătos

Sunt câteva locuri în care  mi-aș fi dorit  să mai ajung...cine știe?

Aceasta este  Europa  sufletului meu!

O iubesc  și o simt!

”Brâncuși s-a născut la Hobița

   și nu va muri niciodată”.

Geo Bogza. 

În urmă cu niște ani, într-o splendidă  duminică de august, aflându-mă la Paris, am ajuns la atelierul Maestrului, din fața  Centrului  Georges. Pompidou.

Era închis, am făcut fotografii prin  transparența ferestrelor,  simțind cu fiecare clic tristețea că  nici așa  nu reușesc măcar să ating  măcar un obiect sacru al Geniului .

Am citit  că energia  emanată de  de suprafața Coloanei  ar bate până la 200 de metri.

Construită din plăci de fontă, după legea armoniei plastice- descoperită și  adaptată  de către Artist,  ea a rezistat  atacurilor  tancurilor nemțești din timpul celui de-al doilea război  mondial.

Între timp, a devenit obiect de studiu pentru  cercetători, care au ajuns la concluzia că acest edificiu unic emite radiații de energie pe patru direcții( dr. Ing. A. Măruță).

Fundația Coloanei  este în centrul  unui nod  de rețele geobiologice, care colectează energii, pe care apoi le emite în afară.

Dacă așa stau lucrurile,  cercetătorul lansează  câteva întrebări foarte interesante:

-să fi fost  Brâncuși înzestrat  cu al șaselea simț,  care să-i fi permis să-și 
aleagă locul perfect pentru  monumentala zidire?

- să fi știut el   că  acolo era axul paralelei 45 de grade, latitudine nordică?

- să fi cunoscut , atunci, în  1935/1936 efectul de piramidă?

-să  fi foat el înzestrat cu o putere  sacră, asemuindu-și, astfel,  opera  cu o  punte între terestru și celest?

Au trecut  alți ani....

De unde știi care este diferența dintre împlinirea unei mari dorințe și un vis?

 Cum afli?

Împlinindu-ți dorința! de bună seamă.

Ratasem, deja,  trei ocazii de a fi văzut ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, a cărui construcție, aflu că a început în 1939,  din inițiativa Aretiei Tătărăscu, președinta  Ligii Naționale a  femeii gorjene.
Toată stima pentru această doamnă!

O invitație sosită pe neașteptate- ce bine este să  faci bine, nici nu știi când  ți se  răspunde cu  și mai bine-  a transformat dorința mea în realitate.

 De cum intri în Târgu-Jiu, venind dinspre Vâlcea, zărești trupul  puternic și zvelt al  „Columnei  fără sfârșit„, cum o numea părintele ei, înălțându-se  către cerul pozitiv de albastru, clar și limpede, în splendoarea toamnei.

Am mers, mai întâi, pe aceeași axă vest/est la „Poarta sărutului„-un fel de trecere spre o altă viață,  fascinantă construcție, de pe ai cărei stâlpi te privesc, parcă   dincolo de timp,   ochii, cătând către sine.
” Nu vedeți acești ochi? Profilurile  celor  doi ochi? Aceste emisfere reprezintă dragostea. Ce rămâne  în amintirea  celorlalți  după moarte? Amintirea ochilor,  a privirilor cu care ne-am arătat  dragostea  pentru oameni și pentru lume”. Constantin Brâncuși.

În pacea tainică a locului, m-am așezat la ” Masa tăcerii” , gândindu-mă  la  vorbele Artistului:”Ținuta și  modul meu  de  viață au fost influențate de țara  mea de origine, respectiv  de simplitate, bunul simț și dragostea de natură„.

Arbori înalți, bogați, străjuiesc „Aleea scaunelor„, pe care mi-am purtat, timidă, pașii. Stăpânea un fel special de nerostită disciplină, simțită de nu știu unde, simbol al  ordinii și al  împrejurărilor, ca și cum  spiritul lui, de dincolo de timp, te trimite spre meditație:

”Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins  de propriul  meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale„.

”Calea eroilor„-drumul vieții..

Și am zărit apoi”Brândușiana- Dragostea oamenilor„, doi îndrăgostiți, alunecând unul către altul, în cea mai  divină înlănțuire. 

Real și fabulos într-o miraculoasă împlinire!

Soarele își rostogolea discul  către apus, când am revenit la Coloană. Nicio adiere, niciun nor pe imensitatea albastră a cerului de toamnă. Doar prospețimea  verdelui crud și ea, Coloana fără sfârșit, nemuritoare și  mândră,  spintecând văzduhul, ”axis mundi„, legământ între  Cer și Pământ.

”Coloanele mele..am făcut mai multe, doar una  a reușit  să urce  spre cer„.
Poate că localnicii se vor fi obișnuit  să vadă, în
trecerile lor către casă, slujbă sau  promenadă,
operele nemuritorului  Constantin Brâncuși.
Eu am trăit o mare sărbătoare!
Un șir de emoții, imposibil de așternut în cuvinte, la sfârșitul unei zile, în care am simțit frumusețea pătrunzându-mi în minte, prin fereastra sufletului.//

Odată ajuns la simplitate, ești  foarte aproape de adevăratul înțeles al  lucrurilor” .

Constantin Brâncuși.19 februarie 1876/

16 martie 1957.

„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.

O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.
Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.

Ne așteaptă Parisul.

p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,

În Franța,

   totul sfârșește  prin cântec”.

Beaumarchais

Nici clipele  nu sunt la fel, poate  că de asta, bine a zis cine a zis:  Trăiește-ți clipa”!

Cum ar putea să semene, între ei, anii?

Pentru mine, 2018 este unul special: am simțit asta, nu neapărat, în ziua în care am conștientizat că, în acte, de a doua zi , ar trebui să fiu  altă

ființă. 

Am trăit bucuria împlinirii, când  am primit în dar o excursie în Franța:  Paris, Normandia, Bretania, Valea  Loarei, Paris. 

„Orașul  luminilor”  părea  să-și fi

revenit  cu greu după sărbătorirea „albaștrilor„:  prea murdare străzile, doar  Sena  își plimba  încoace și încolo vaporașele!

Și, la  locul lor, buchiniștii cu tainica poezie  de mânuitori a mii de cărți!

 Ne-am început excursia  cu o vizită la  Versailles, după  ce, suportând  cu  greu canicula,  ne-am cumpărat  bilete  așteptând  la o coadă imensă.  A meritat efortul!

Dis -de -dimineață, un autocar  românesc  ne-a  fost tovarăș de  drum  o săptămână.  

Pe urmele wikingilor, am văzut  Normandia, cu țărmurile  ei albite de spume, atât de dragi pictorilor  impresioniști, ne-am oprit la  Rouen, unde rugul Ioanei d'Arc arde  peste timp,  mi-am odihnit ochii  pe 

frumusețea unei catedrale ce   o depășește  pe  aceea a  surorii ei, Notre-Dame  de  Paris,  am ajuns în viu coloratul, Honfleur, recunoscător   trecerii lui  Baudelaire. Aproape  de  plajă se

arăta  ochiului „Casa locotenentului,  veneau și plecau  vapoare, chemată din toate colțurile lumii, lumea  se plimba pe țărm, pe străduțele  curate,  parcă geometric pietruite. 

 Am ajuns  mai apoi, la  Bayeux cu  nemuritoarea-i  tapiserie, inspirată  de  victoria  ducelui  Guillome, în bătălia  de  la  Hastinngs,  vie  și evocatoare, după  un mileniu.

Într-o dimineață   răcoroasă,  pe  plaja  de la  Omaha, mi-am adâncit piciorul în  nisipul  păstrător  al  ecoului  Zilei Z: 06.06.

Amiaza   am petrecut-o  la  Mont Saint Michel. 

„Muntele  Saint-Michel este pentru  Franța, ceea ce  Marea Piramidă este pentru Egipt” ( Victor  Hugo)

Trebuie  să  bați  cu piciorul  distanța   de la  autobuzul special   până la  baza stâncii, să urci,  să contempli Arhanghelul contopit  cu albastrul  cerului, să  auzi  vântul Atlanticului, să mângâi cu  privirea spuma  mării ,ce scaldă  nisipurile  mișcătoare  pe care   cârduri de oi se încumetă  să pască.

Aflată  pe  vârful unui deal de granit, înalt de 75 de m, mănăstirea a  fost începută în  secolul al  Xi-lea.

Loc sacru, meditație,  fior,  asprime și sălbăticie.  

 Sfântul Mihail  veghează depărtările, oamenii, zilele și

nopțile!!

Saint  Malo!  

Portul, oceanul,  zidurile   înalte  ca o cetate, orașul corsarilor, atât  de  frumos!

Mi-am împărțit  timpul  cât  să pot gusta  farmecul  albastru  al

nesfârșitului ocean, în care  doar picioarele  și-au primit  baia,  am bătut, mai apoi, multe străduțe  decupate parcă dintr-o carte  cu poze, lume multă, frumoasă, piețe 

și  magazine,  vânzători    cu  fețe zâmbitoare, vapoare  și coșuri,  laolaltă eleganță și  simplitate.

  De-am fi prins schimbarea  peisajului, când  aici se produce  unul dintre cele mai mari valuri din

lume,  12 m.Golful se umple, apoi apa se retrage treptat...  minuni!

Fericirea are greutatea  bobului de minte care coboară în inimă și se adună în gând!Să nu uit: am gustat( cu poftă)  din deliciile-i culinare, langustele, cu accent pe penultima silabă, așa le-am alintat, după ce o  ospătăriță  simpatică mi-a explicat 

cum să desfac provocatorul preparat din farfurie, pe care, zău, l-am savurat, pe îndelete, cu mare plăcere, ascultând valurile  mării și  muzica unui mexican, deloc obositor. 

Când merg într-o excursie, indiferent  care sunt condițiile, ( francezii au fost foarte  corecți în privința  hotelurilor și a micului dejun;  discutabilă a  fost  prestația agenției  românești care a organizat excursia-banul  contează-dar   văzând locuri atât de frumoase, nu a meritat  să-mi întunec vacanța)de pe la  jumătate, eu aștept  punctul culminant!

Ceva din el trăisem  în catedrala  de la  Rouen  ( am un filmuleț), continuase  o altă părticică  la  Saint Malo, când  în scoicile  adunate  în  palmă am cules  un strop din  tumultul  oceanului. 

În cea de-a  cincea  zi,  deja  am ajuns în  valea Loarei. Prin 2004,  trecusem pragul câtorva castele. Revederea  a fost extraordinară!

Istorie  conservată între ziduri și acoperișuri  bine refăcute,

trădări, uneltiri, căderi și victorii, impresionante colecții de tablouri, lacuri,  proaspete grădini, cu flori în toate  culorile firii, vânătoare,  baluri, petreceri, muzică.

Touraine,  grădina  Franței,  știută într-un anume  fel   din descrierea lui Hono ré   de  Balzac, în „Crinul

din vale”„Fiecare pas pe acest pământ încântător  permite o redescoperire a unei picturi a cărei  ramă este o apă sau un bazin liniștit, în adâncurile căruia sunt reflectate un castel și turnurile acestuia,  parcuri și fântâni”.

La  Amboise, după ce am  vizitat castelul regelui Francois  I, care  a atins culmile gloriei,când  monarhul  l-a avut  musafir,  pe   Leonardo da  Vinci,aflat  în ultimii ani ai vieții,  mă tot  bătea un gând:  să ajung  la Clos Lucé.
 Ne rămăsese  mai puțin de o oră.

  Informații  despre  cum se ajunge  nu  prea am primit- o casă roșie,  ne-a  spus  doamna  care ne era ghid,bravo!

Am pornit în mare  viteză pe drumul   în pantă.

  Cam alunecos

.Ne adunaserăm   vreo 16 adulți și 3 copii, După un marș serios pe străduțe înguste,  flancate de case cochete, flori și  arbori  bine întreținuți, străduțe absolut superbe, pietruite   ca pentru picioarele  noastre, am ajuns  la casa de bilete.  Discuții, rugăminți...

Ce am văzut  a  fost, cum să-ți spun?Ceva ce nici  nu visasem vreodată:  casa  inegalabilului  Leonardo da  Vinci , atelierul, expoziția cu  cele mai cunoscute  inovații și, undeva, la capătul unei potecuțe,  grădina, lacul, podul, un mic paradis.

Fugea timpul, fugeam și  noi, eram  doar o treime  din  numărul  excursioniștilor, am   făcut  fotografii și un

filmuleț.

  O oră de  vis!  În cel mai frumos  loc din câte am văzut vreodată!

Mai târziu după ce am primit

muștruluiala celorlați, care ne așteptau încrâncenați  pe locurile lor, mi-am amintit  că  am mai trăit o întâmplare  asemănătoare, adică  să  văd ceva   extraordinar, în afara programului  excursiei, la  Moscova. Borodino, folosindu-mi  toate cunoștințele de limba rusă.

Următoarele  castele:Chenonceau, Chambord, urmate de  Chartre au  adăugat alte  frumoase  impresii,  culese  din  legendara  vale a  Loarei, cândva paradis al petrecerilor  posesorilor de sânge albastru, devenită astăzi  îmbietoare pânză,  brodată  viu cu  natură, istorie,  artă!

Ultima  zi   a fost rezervată  plimbărilor în Paris:  muzeul  D, Orsay: Cezanne, Degas,  Manet, Monet, Renoir, Rodin,  Claudel, Gaugauin,  Van   Gogh, naturalism,  arte decorative.

Mult prea puțin timp pentru  atâtea  bijuterii!

   Podurile  peste  Sena, malurile, Jardin  du Luxembourg,  Louvre, piramida,  doar  în treacăt, ce bine  că în 2004 am avut o zi întreagă, Bulevardul Champs-Élysées, Notre- Dame,  cartierul Montmartre, cu  a lui  bazilică Sacré-Cœur, buchiniștii și  Sena,  mici cumpărături, seara, metroul,   hotelul situat cam departe, cină franțuzească.

 Și noaptea  de dinaintea  întoarcerii acasă.

Am uitat  toate neajunsurile. Păstrez cu mare, mare  drag   parfumul  uneia dintre cele mai frumoase excursii.

 Am lipit în suflet imagini  de vis! 

 Și  un sac de  bucurii!