luni, 21 mai 2018

”Să luptăm cu armele de aici, că nu se poate altfel...„

„Eliza   sunt eu!”,  așa  mi-a răspuns aseară maestrul   Adrian Titieni, la  întrebarea: 
aţi  înţeles--o  pe  Eliza?


  În ciuda  ploii și a timpului   schimbător,   la sfârșitul  săptămânii, care  tocmai  s-a  încheiat, orașul  Pitești  și-a  serbat  existența   prin  activități  diverse. 
 Eu   m-am bucurat  de  cele  pe care le-a inițiat   Centrul Multifuncțional,  director  domnul  Jean Dumitrașcu.  
Merită   laude  și  mult respect pentru  interesantele  manifestări inițiate, care au solicitat nu doar profesionalism, ci și  multă  dăruire sufletească.
   Într-o vreme, în care  kitsc/ul  și  treaba  de mântuială  țin loc  de  cultură,  Centrul   Multifuncțional  Pitești păstrează, încă, aprinsă flacără culturii!

  Aseară,  ”Cinematograful  București”, proaspăt  (re)deschis, a  găzduit  filmul  românesc, premiat la Cannes, „Bacalaureat”, în regia  lui   Cristian  Mungiu, selecționat de caravana ”100 de filme”-   Marea  Unire, România, la 100 de ani.
 Am urmărit   cu plăcere  filmul!
O poveste  românească ce se petrece  într-un  cenușiu orășel transilvănean, cu blocuri  înnegrite  de  vreme și de ploi, cu străzi  sparte, cu  câini vagabonzi  și noroi, unde, parcă,  nu se mai poate întâmpla nimic. 
Un orășel, care,  multiplicat,  înseamnă   România acestor ani  tulburi.  
   În  mijlocul  acestei  sărăciri  complete, într-un apartament  nepotrivit  condiției  sociale  a personajelor  ( scăpare  intenționată  a regiei?)  trăiește  familia lui  Romeo Aldea, admirabil interpretat  de  către  Adrian  Titieni,  medic  chirurg, întors  în țară,după ce    avusese  o tentativă  de  a se stabili în Occident. 
  Teza  lui , de la care  nu vrea  să  se mai  abată , ar  fi „important este  rezultatul”. 
În acest  spirit  o educă  pe unica  lui  fiică, Eliza((  Maria  Drăguș), elevă  cu  note strălucite, a liceului „Iulia  Hașdeu. (  nume predestinat, cumva) 
 Fata  trebuie  să obțină , cu note  mari, bacalaureatul, pentru  a  ajunge studentă la psihologie, cu  bursă,  în Marea  Britanie.
   Aceasta este  ținta  tatălui-medic.
 Țintă, până la  un punct,  și a fetei, indusă, prin educație. 
Altfel, ea  are un iubit, un ins  superficial,  care a trecut  bacalaureatul prin  cunoscuta metodă ”punem  mână  de  la  mână  și   facem o masă pentru comisie”,  la un liceu  neperformant din localitate, un individ   dubios, ascuns, instructor   de conducere.
Mama fetei,  Magda Aldea, (  Lia  Bugnar)  , o  bibliotecară frustrată, fragilă  fumătoare  înrăită,  retrasă într-un fel de carapace, pentru  că  nu s-a realizat profesional, acceptă , fără   comentarii,  existența  în viața   bărbatului ei  a  unei  tinere amante,  mamă a  unui puști, care urmează  să  meargă  la școală. 
 Părinții  cred, fiecare în felul lui, că  își înțeleg  fiica  și   vor  ce este mai  bun pentru ea. Greu  de  realizat.  Cutumă românească”: copilul meu   trebuie să o ducă mai bine decât am  dus-o eu„.
  Un personaj  frumos, prin suferință, este  mama doctorului,  bunică iubită  și iubitoare, suferindă, dar mereu grijulie, păstrătoare  a albumului  de familie. ( filmul  s-ar fi putut numi ”poze de familie„)
  Ceea  ce   zdruncină    echilibrul  și așa  destul de șubred  al acestei  familii este   o întâmplare  dură,emblematică  , parcă, „ pentru  tineretul  României  acestor ani , oribilă agresiune  comisă  asupra fetei,la  orele 7, 54, în preziua primei probe de  bacalaureat.(  tatăl  își  lăsase  fiica în dreptul unui șantier, situat  în apropierea școlii, dar și  a blocului amantei.)
De aici, lucrurile  se  complică:  filmul pune  la microscop   societatea  românească, intoxicată  de patologia comunistă.  
 Toate componentele  sociale trec prin  filtrul  regiei.  Replici   realiste, dure, examene  de conştiinţă, încrengături  nebănuite între  vârfurile vieții  sociale  ;poliție,  școală, procuratură,sănătate.
 ”Să luptăm  cu armele  de aici, că nu se poate altfel„ .
Eliza  obține  bacalaureatul. 
 Nu prin  pilele   înmulțite  de  doctorul,  care, ca profesionist , nu acceptă   mită, dar care  face orice,  pentru  a-și  ajuta  fiica , așa  cum  crede el de  cuviință.

Ce am  simțit eu,  urmărind filmul, deși  am pierdut destule replici, din cauza sonorului,  este  ANXIETATEA    fiecărui personaj, în parte. 
Un fel de   alienare  a  tuturor  vârstelor, într-o societatea  făcută bucăți.
 Au fost  multe secvențe  dureroase.  
Apăsătoare.
 Nu există iubire: Eliza  și-a început  viața  sexuală, cu un tip superficial, lipsit de scrupule,  dubios,  fără   ca părinții  să   bănuiască, deși fiecare susține  că o iubește, doctorul  plânge, în  întunericul unei  seri, soția  se lamentează,  mama lui   îl imploră  să treacă pe la  mormântul  tatălui, amanta  îl primește, ca-ntr-o pensiune, recomandându-i  canapeaua....
  Viitorul este incert.
 Părinții, oricât de iubitori ar fi, nu pot  dirija  viitorul  copiilor lor.
Un film  românesc  care merită   să  fie văzut  de toate  vârstele  !

p.s.  după  proiecție, au  fost  discuții de aproape un ceas  cu actorii: Adrian   Titieni  și Lia  Bognar
   Afară plouase. 
   Tineri, în număr uriaș, mulți  fumând,  în  spațiul   dintre  Teatru și Primărie,  în bubuituri...,   îl ascultau pe concitadinul lor, Smiley , învăluit în  fum  artistic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu