din culisele

    (  transparente) ale  vieții mele de profesoară

Viața  este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei  din jurul nostru.
Astăzi este ” Schimbarea  la  față”.Cei mai mulți dintre  noi  ne declarăm, fără ezitare,  creștini ortodocși.

Era o vară  toridă, terminasem al doilea an de meserie,  prima  vacanță  din viață la mare. Era  mic  copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după  aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la  6 și un  sfert,  în holul mare al școlii  mă aștepta  directorul ,despre care  prietena mea, profesoara de germană, care  făcea și activități de secretariat, îmi spusese  că, studiindu-i  cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală  de silvicultură, completată   naiba știe cum  cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj,  satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia  toți navetiștii, vreo  zece la număr, tremuram, îmi spune  că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă  să merg la  cules de  gălbenele (plante  medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde  instituția poseda  un teren  pe care îl lucraseră  elevii îndrumați de colega mea, profesoara  de  biologie, Flori Dode.
 Crezi că  am îndrăznit  să  scot măcar o vorbă?

Am rezistat  vreo două ore sub soarele  care  bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat  în  figurine  gălbui,  am predat femeii de serviciu  recolta.
  La  12 și  jumătate m-am urcat  în autobuz. Undeva, pe la  Cornățel,pentru  că mi s-a făcut  rău, am coborât.  O femeie care  scotea apă  dintr-o fântână m-a  văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred  că am mâncat  niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa  că am  rămas acolo până la  sosirea autobuzului   de  seară.

După vreo cinci   ani,  deși  trecusem cu bine, nu doar eu,  un concurs de ocupare a  unei catedre   în oraș,  suplineam la  școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie  cu  Ministerul Învățământului,   patronat de  Aneta Spornic.
 Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura  și  eleva E.B.. . O fetiță  tuciurie care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală.  Avea mulți frați, însă  niciunul nu voia să vină la școală. 
Directorul-  de jenă, nu-i spun numele-  m-a trimis să o aduc la școală,  din pământ , din iarbă verde.
Nu știu dacă  mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar  că  am bătut la ușa  soioasă, fără încuietoare,  a apartamentului,  a deschis un tip atât de  încruntat, că   aproape  m-am clătinat, era   tatăl  ei, au apărut   mai multe  capete  de prin  casă.  Am  spus ce trebuia și ce voiam.  Tatăl  și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
  Fata   era  doar într-o  cămașă de  noapte, peste care  apa și săpunul nu  mai trecuseră de  multă vreme..
 Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era   după  89. Vară, perioada  corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie,  spre a cere informații în legătură  cu  ziua  în care  va fi ea ascultată la chimie.