poate că speranța mea

 are legătură- legătura aceea  invizibilă,  greu de  înțeles de unul care  s-a născut și a trăit la oraș- cu   faptul că eu am deschis ochii pe  mâinile  bătătorite de muncă ale   tuturor adulților din jurul meu. Sau   cu  un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu,  pentru că munca la țară începea de cum se îngânau   zorii în  trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.  Abia atunci  omul își  liniștea  oarecum  trupul , mintea și sufletul.
  Oamenii aceia  pe care mi-i aduc   foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate,   se  bucurau  din întâmplare,  vindeau ce le prisosea în gospodărie -  legume, brânză, lapte, păsări -altora  care, fie veneau de  la oraș, fie că erau  leneși.
  Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
 Mă încăpățânez să cred  că   în aceeași  credință   își vor fi crescut ei  copiii și nepoții.
  Când  ajung în fața  tarabei   pe care vânzătorul  și-a etalat  produsele,  caut ochii    ființei  care  vinde.    Vreau să găsesc  în ei ceva  din  bucuria de-o clipă, că  omul este  bun.  Că vinde  ceea ce  ar pune și pe  masa   familiei lui.
.
Deunăzi, în piață, am auzit cea mai dură, și  grea, și  aproape imposibilă constatare:  
„roșiile  rezistă mai mult decât lădițele....”

     Țăranul- doar  cu numele- fără să clipească, îți vinde , la prețuri care tooot cresc, castraveți  în care a pompat  chimicale, pepeni  croiți parcă întâi  pe  hârtie, că toți au aceeași mărime  și  aceeași formă,  prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii  în care  cu greu poți recunoaște  gustul  de legumă.
Sau de fruct.
Mergem înainte...și ne mai gândim la  Arghezi .
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la   Petre  Țuțea. 

”Ţăranul  este omul absolut.” 

Și  la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”