despre educator, despre echilibru

Când hotărăști să te faci profesor, ar trebui să știi că , după ce termini facultatea, pe diploma ta nu va scrie că vei avea, ca elevi ,doar copii cu nivel de inteligență egal cu al tău.
Vei avea elevi diferiți.
Ei vin din familii diferite, din medii sociale și geografice diferite.
Unii au părinți iubitori, școliți, preocupați, cinstiți, alții nu văzut niciodată o bibliotecă,

poate că nu au niciun colțișor unde să-și pregătească lecțiile. Unii mint, alții plâng ușor, sunt și dintre cei care își însușesc obiectele colegilor, chiar le iau acasă, pe la ei nu au trecut niciodată Moșii, unii sunt bătăuși, dezinteresați, țipă, lovesc, distrug, alții nu se pot concentra, nu înțeleg nimic dintr-un text, fie el de câteva rânduri. Unii sunt lăudăroși, alții se tem să vorbească în fața clasei.Alții se plictisesc repede, pot deveni greau de stăpânit.
Unii vor să fie mereu premianți, fie că asta le este dorința, fie că așa li s-a spus de acasă. Altora nu le pasă dacă nu promovează anul.
Sunt și copii greu încercați de soartă. Ei și părinții lor, indiferent cât de mult luptă să depășească necazurile.

Tu, profesorul, dacă îți iubești meseria , dacă ai ales să fii bun și corect educator, dacă nu te-ai oprit la cursurile de psihologie și de pedagogie din facultate, îi vei privi pe toți cu aceiași ochi.
Te vei strădui cu fiecare în parte.
Vei descoperi mugurii din fiecare suflet, ajutăndu-i să se deschidă.
Să crească.
Să facă lumea mai bună!
Vei lumina minți.
Vei încălzi inimi!
Atât cât poți.

Altfel, ești un funcționar care așteaptă atent  ziua  de plată.

despre femeie, despre școală, despre viață

Ar putea părea distractiv, dar nu vreau să fie.
De câte ori  merg  în orășelul  în care am fost elevă de liceu,  revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi , câteva  case, apoi  gara, cu pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când  zilele  mele  se numărau în  pașii ca de soldat, dus/întors , dimineața de la   cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de  pedagog.
 Indiferent de starea  vremii.
Nu simțeam  ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin  roz, Doamne, cât de  bucuroasă am fost  când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.  
Mi-am personalizat  sarafanul bleumarin!
  Pentru că  nu se află prea  departe  de liceu, trec  să  văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva  o celebritate, cam uituc, în ultimii ani de carieră, vizibil dominat de  teama  că noi nu-l mai respectăm, așa  cum se întâmpla când era dumnealui în floarea  vieții.
 Ascultarea  la fizică? coșmar!  dacă  erai al treilea  din șir  numai tu  primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla  ca primii  doi ”ascutați”  să  primească  nota 7, în vreme ce tu,trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu un amărât de 5.
La teză, dacă  nu  rezolvai problema,  în colțul din dreapta, sus , apărea  inconfundabilul ”poem”- Alb în alb, nimic problemă, nota 4, Gh. Bălcescu.„

   O casă mare, albă păstrează   într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al  doamnei  lui, cu vreo douăzeci de ani  mai  mare( băiat sărac, spuneau cunoscuții,  intrase într-o căsnicie  salvatoare... câte poante  circulau printre liceeni  despre sărmana femeie, cu  chip de sperietoare, căreia  câte un școlar de încredere , trimis de Dom  Bălcescu, îi preda  o pâine neagră, bine coaptă).
Romiță, colegul meu  de clasă, nu prea  înțelegea cum e cu scripeții,cu  forțele  paralele, intensitate și unități de măsură, așa  că, într-o zi, dom Bălcescu,  în timp ce tot încerca să-și potrivească  pe nas  năzbâtioșii de ochelari, supărat  din cale afară pe  adolescentul  ce părea tot mai mic în  fața profesorului, găsește   soluția  salvatoare:
”  Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii  cu mumă-ta”.
Eram într-a X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut  Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
  Dom  Bălcescu, săracul, își amintise imediat că  tatăl lui  Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata, nu mai trăia  de niște  ani...


 Întâmplarea  mi-a  revenit în minte,  după o  scurtă discuție  cu o fostă colegă de cancelarie, care  venea  de la o ”lecție deschisă”-dirigenție. La clasa a  VII-a.
 „ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte ( că așa ”ies” lecții perfecte).
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapă și amănunte neluate în calcul. O fetiță a spus: ”Modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
 Și mie îmi place de mama ta, a completat, făcând cu ochiul, către asistență,profesorul/diriginte,  renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate, pentru nesuferitul  lui stil bășcălios..
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata  și-a plecat, rușinată, capul.

Mâ întreb așa,  pur și simplu, cum ar fi , dacă  fiecare  clasă de liceu sau de gimnaziu  ar  avea în încadrare câte un  personaj care, în ciuda  vârstei înaintate și a unor  metehne  nesancționate  niciodată de superiori, că , domle, este  profesor cu  vechime,  ține  cu ghearele și cu  dinții de scaunul din spatele catedrei....

"Gândurile oamenilor urmează în mare măsura înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-
Francis Bacon
 "Eseuri.„

există gri!

  Culoarea argintului, a cerului nehotărât, a râului ce  tot crește, a  mării  gânditoare.

M-am gândit la  gri, ca  o posibilă treaptă  între  alb și negru;  parcă o prăpastie  tot mai adâncă împarte societatea în acel  firav, jinduit alb și  tot mai necruțătorul negru.

Am învățat carte, eu și generația mea,  în anii în care  Mihai Eminescu   nu era întovărășit de sintagma ”poetul nepereche”,  repetată   de niște ani buni, până la saturație , în fața școlarilor plictisiți. . 

Profesorul meu de Limba  Română,  absolvent  de  Litere  și Filozofie, Domnul Gheorghe  Fulga,  la al cărui mormânt mă înclin, ori de cîte ori  duc florile  recunoștinței  mele pentru  părinți.ne  cerea  să  citim   cu creionul în  mână.  Și să memorăm  poezie și fragmente  consistente  scrise în proză.  Am continuat , profesoară fiind,  tehnica asta de îmbogățire a minții și a sufletului  copilului

  În anii aceia   deloc ușori, când   omului i se  luase   pământul ,  esența    existenței sale,  în dumbrăvioara  cu salcâmi, în timp  ce  învățam  pe dinafară  poeme și  fabuloase texte  narative , trăgând  cu urechea  la  poezia- da, chiar  era  poezie-  molcomului rimt în care  blânda vacă  rupea iarba proaspătă, ori  seara, la lumina lămpii,  am deslușit eu  tainele  cititului  cu  drag și  cu un anume rost.

Rând pe rând,  își găseau loc în memoria  mea texte  din  marii clasici,   fragmente  din ”Românii supt  Mihai- Voievod  Viteazul”-  ”Ardealul”- ce  bijuterie  literară!  ”Vasile Porojan„, al lui  Alecsandri, ” Bietul Castor”, ”Puiul” și câte alte opere  atât de  fascinante, că și  uitam  să alerg  degrabă acasă,  să mânânc ceva și să fug la școală.

Astăzi, lumea  bătătorește  căi  paralele.

 Unii văd alb, alții văd  doar negru. Fără vreo posibilitate de a lăsa loc pentru  strălucirea tainică a griului.

Mi-am verificat memoria. Greu, dar deloc imposibil, am redescoperit în minte multe strofe   din  poemul eminescian   învățat printr-a  cincea.

”Ei ,îngrădiți de lege, plăcerilor  se lasă,

Și sucul cel mai dulce pământului  i-l sug...

Și  de-ntrebați  atuncea, vouă ce  vă rămâne?

 Munca , din care dânșii se-mbată în plăceri...”

Întmplător sau nu, tocmai am citit  Amos Oz-”Cine nu este în stare sau nu este dispus  să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta  în slujitorul  răului.„

cerând elevului numai să tacă,

 nu vei reuşi niciodată să-l faci atent, nu-l vei face să progreseze, oricât te-ai chinui, dimpotrivă, cu cât îl sileşti să fie atent pe muteşte, cu atât îl vei tâmpi mai mult... Dar dacă îi dai să lucreze ceva, îndată mintea i-o vei cuceri, facând-o să se fixeze la obiectul tău.  ”

Jan  Amos Comenius

Astăzi este ziua lui.

S-a născut la  28 martie  1592, undeva, în Moravia. S-a stins la 15  noiembrie 1670, la Amsterdam..

Învățător, pedagog, lingvist, om de știință, teolog, absolvent  al Universității din Heidelberg.

„Părintele educației moderne”.

M-am gândit  la acest învățat din două motive. Întâi, pentru că,  în ultima vreme, pentru  toate neîmplinirile  din societate, de fiecare dată   se  aduce în discuție lipsa de educație, iar mai apoi, pentru că profesorul  nostru  de Pedagogie  din facultate, domnul Iosif  Antohi, căruia  eu  și  alții ca mine  îi purtăm un mare respect, îl adora pe   acest ilustru pedagog.

 I-a tradus lucrarea  „Didactica  Magna ”, realizând   foarte interesante  note, comentarii și   studii,pe  care  ni le-a prezentat la  vremea  când noi  băteam la porțile  cunoașterii.

Mă întreb, fără să-mi doresc a supăra pe cineva,  câți dintre cei care  vor să fie profesori   sau  chiar  sunt  în plinătatea    vârstei  au timp, răbdare și  interes  spre a   mai  citi    niște   cărți scrise  în urmă cu mai bine  de șase  veacuri. 
Poate că dacă  ei și  ocupanții unor înalte fotolii  ministeriale ar  face  treaba asta  ar  înțelege  pentru  ei, urmând   să-i convingă și pe alții, că ”
 EDUCAȚIA  ESTE  ÎNTRE  LUCRURILE  CELE MAI SEMNIFICATIVE PE CARE OMUL LE POATE REALIZA ÎN  TOATĂ VIAȚA SA.”

   JAN   COMENIUS.

Se zice  că    citatele  nu  rezolvă cine-știe-ce- mare-lucru.  Eu  contrazic ”teoria ”asta, așa  că  voi încheia  citând   nu unul, ci două convingeri ale  pedagogului  la care  ne  gândim măcar astăzi.

”A învăța  înseamnă a merge  către știința  unui lucru nercunoscut prin ceva  cunoscut”.

 Simplu, da?
Pași mărunți, dar siguri.

Se ține seama  în  viața de zi cu zi, indiferent de   sfera de activitate,  de  miezul acestor  atât de limpezi  cuvinte?

Și ca să nu-l uităm pe  Comenius, să  aflăm, dacă   nu știam deja  că:
”Un om  cu cunoștințe, dar needucat, este ca și un inel de aur pus  în botul unui porc”.

„noi, profesorii; ei, școlarii„

Voiam  să scriu  ceva  despre  sat. Despre  satul  din sufletul meu. Tocmai  citisem  însemnările academicianului  Eugen Simion.  Îi înțeleg   strigătul.

  Las   deoparte, pentru  o vreme, satul  și treburile lui, pentru  că  niște  cititori ai  blogului meu  au tot  zăbovit  asupra unei postări vechi, ca  vârstă,  mereu actuală, îmi permit  să spun, ca  temă.

 Scuze!  pe atunci  nu  știam că pot să  scriu cu diacritice. Abia nimeream tastele. //

  

Am incercat sa evit momentul , adica sa nu scriu; este ceva aproape ridicol sau poate ca doar pare. Scriind , nu ma adresez nimanui , vorbesc , ma razboiesc , cum cu cine? cu nimeni , poate cu un intreg sistem , ee , prea de tot , cum cu un sistem.?La o adica , am si eu , ca multi altii , macar , asa, din cand in cand , niste rabufniri- apa de ploaie- pentru ca , de fapt , cine ma aude? si daca m-ar auzi , ce-ar face?

Chestiunea a inceput de la un copil, adica de la doi copii; in aceeasi zi , unul mi-a pus o intrebare, celalalt , justificandu-se ca n-a inteles cum este cu schimbarea valorii gramaticale, mi-a povestit ceva. Hazliu , in opinia lui. La inceput , am ras si eu, pentru ca era de ras. Apoi mi s-a parut, de-a binelea , stupid. Punand cele doua situatii una langa cealalta, a iesit ceva care m-a tot sacait.M-am intrebat daca pot schimba ceva, apoi mi-am zis ca poate doar mi se pare ca este grav, pana cand , uite, la ora asta imi astern aici nedumeririle.

Teza asta cu subiect unic , de la clasele a 7-a si a 8-a , a produs o intreaga isterie in legatura cu proba de limba si iteratura romana:manualele sunt elaborate de vreo 15 ani , iar tipul de evaluare amintit mai sus are 3 ani de viata.
Cum pe acolo de unde vin marile idei , a se citi gaselnite, se tot fac schimbari de ministri, plecati la altar cu avionul si negocieri de salarii , inainte de alegeri , elevul si ale lui necazuri au devenit elemente auxiliare. Cert este ca mare parte din ce se invata acum la clasa devine materie de teza abia la sfarsitul lui mai. Orice adult , care are o cat de subtirica legatura cu scoala , isi da seama ca nu este deloc simplu. Profesorii nici nu intreaba, nici nu striga, cum la cine? la inspectorii , care ar trebui sa lase politica pentru altii si sa-si faca meseria de INDRUMATORI , dar nici nu se documenteaza , ci CREEAZA(?).

Doua dintre subiectele care compun atat de comentata lucrare sunt compuneri , prin care elevului i se cere sa-si exprime opinia:a) in legatura cu un text liric la prima vedere, b) sa redacteze, intr-un numar limitat de randuri, o compunere , in care sa-si exprime propriile sentimente cu ocazia unui eveniment personal; evidentierea unor trasaturi ale unui obiect , peisaj , opera de arta , persoana.

Cred ca ar fi trebuit ca in cei 3 ani sa se fi realizat o carticica in care sa apara un numar de poeti , ale caror poezii sa fie citite de catre elevi sau , cumva , sa se faca niste precizari in intalnirile profesorilor la inceputul anului scolar. Neexistand niste directii clare, modul de lucru ramane la cum crede fiecare profesor , dar, mai ales, la bunul , cum sa-i zic: simt, plac sau (ne) priceperea fiecaruia .

Asa ca, o juna profesoara, posesoare a gradului I, care se adreseaza unei clase de 20 si ceva de perechi de urechi si tot atator perechi de ochi , in incercarea de a fi cat mai originala , adica de a-i invata pe elevi cum sa inteleaga mesajul unei poezii, ca " Lacul" lui Mihai Eminescu, printre altele, interpreteaza versurile"Ea din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept", dictandu-le :

trestia devine " axis mundi", iar iubita este o fiinta acvatica.

Copiii scriu in caiete, muti de uimire, incercand sa inteleaga ciudatul mesaj.Unii , neintelegand ce va sa fie asta , cauta. Unul a alergat la mine, fosta lui profesoara, sa ceara lamuriri.Mai intai , m-am mirat, apoi m-am intristat, pana cand , am inceput sa scriu aici, ca sa ma linistesc.

Daca la matematica, totdeauna -(minus), in fata parantezei schimba semnele din interiorul acesteia, la geografie, Carpatii tot acolo stau, cel putin pana in clipa urmatoare, la literatura , o poezie se poate interpreta , chiar in fel si chip? Da, pot fi multe variante de interpretari, dar ideile sunt aceleasi. Nu este permis sa-i spui pustiului de 13- 14 ani orice iti trece prin minte ca fiind un mod de abordare a unui text liric.

"Axis mundi", pentru vechii greci , era Olimpul.Toate religiile si-au ales cate un ARBORE, simbolizand AXA LUMII. Acesta face legatura dintre PAMANT si CER.

Eugen Simion, vorbind despre SALCAMUL lui Moromete , vede in acesta o valoare premonitorie, reprezentand unitatea , trainicia Morometilor, salcamul este , in viziunea criticului literar, un arbore cu autoritate, un punct stabil de referinta; reprezinta un simbol si o pavaza , iar prabusirea lui anunta un sfarsit, o destramare...salcamul este un element axial.
Recunoscutul critic "indrazneste" , abia dupa o suita de explicatii ajutatoare , sa definesca axul lumii ca arhetip al puterii , un simbol , totodata , phalic. Incheie subliniind ca Marin Preda nu s-ar fi gandit la toate acestea.

Trestia este o planta de apa , firava- nu poate supravietui iernii si nici nu renaste viguros primavara- este flexibila , poate fi, cumva , un simbol al unduirii, al tineretii schimbatoare; se si zice"mladie ca o trestie" sau" este firava ca un fir de trestie".

A o transforma in " axis mundi" mi se pare, deja , mult mai mult decat ridicol, suparator, iar pentru copilul pe care trebuie sa-l apropii de inefabilul poetic , pagubos.

Iubita-fiinta acvatica? Nu se poate! Este visul de iubire neimpartasita , la care natura participa , mai ales , in valoarea ei estetica ; el , indragostitul , isi asteapta iubita intr-un decor atat de drag poetului- lacul , inconjurat de toate acele elemente care compun cadrul liric eminescian: codrul, nuferii, trestiile, luna, luntrea, ferit de ochiul strain, indiscret. Accentul cade- nu pe frumusetea iubitei - ci pe starea eului liric: dezamagit, solitar, suferind , se retrage in natura , care il intelege si se deschide pentru el.

Sintagma " fiinta acvatica" striveste frumusetea textului , il trimite pe copil intr-un decor cu desene animate , cu sirene , unduindu-si miscarile.

Cealalta discutie pe care am avut-o cu un alt elev de la o scoala centrala a pornit de la ceva mai ciudat. O doamna profesoara , timp de o saptamana, si-a acompaniat predarea elementelor de vocabular la clasa a 7-a cu diverse genuri muzicale, ascultate de la casetofonul de pe catedra, preferate fiind formatiile contemporane , cu texte inspirate din viata de cartier.
Daca ar fi fost vorba de insusirea elementelor de argou , treaca/mearga, dar temele erau: conversiunea , polisemia , sensurile cuvintelor.

Am fost profesoara in ambele scoli-in cea"muzicala" un an, in cealalta mai mult de jumatate din intreaga mea cariera.

Da , au trecut anii , dar Eminescu este EMINESCU.
Lacul este incarcat cu flori de nufar, indragostitul asteapta, viseaza , ea nu vine si..singuratic sufera, vraja dispare , doar lacul ramane martor suferintei.

Profesorii sunt altii..ma gandeam , uitandu-ma in urma , ca, la absolvirea facultatii , nu poti sti prea multe , sunt atatea discipline care se studiaza din cine stie ce motive, dar, daca iti iubesti meseria si , mai ales , daca te respecti , inveti tot timpul , inainte de a le cere celor in fata carora te afli , sa te creada.

Profesorul este un actor-in fata unor spectatori -pe care nu trebuie sa-i manipuleze, ci sa-i ajute, putin cate putin, sa inteleaga lumea, lumea ca o mare scena.

eu pot să fiu cioban,

miner, profesor, ministru.

 Eu pot să doinesc!

Există, adesea,  niște extraordinare momente, de ce și cum apar ele, nu aș putea explica, ele există. Se întâmplă ca  anumite persoane pe care le vezi și le auzi pentru  prima oară, să capete, în conștiință,  un fel de relief, de care  persoane pe care le vezi și le auzi zilnic, nu vor avea parte, poate, niciodată.

 ”De unde vin horile?Nu știu…

Bach se cântă  și în Argentina… horile, doar la noi. Să ne bucurăm că avem harul acesta!

De ce am făcut eu, în 2003, doctoratul? Să mă apăr de proști,  nu m-o trimis nimeni.

 Când vorbești, dumneata, domnule B, cu oameni care nu au nimic de spus, îmi vine să sparg televizorul.

 Cântecul tradițional  nu poate străluci cu incompatibilitate, producțiile amatorești aduc

submediocritate.  De ce –s atâția cântăreți? pentru că se pot face bani din cântat…
Hai să cântăm ca Leșe, ca Maria Tănase, ca Vicoveanca!

Ei nu știu nici  ”Deșteaptă-te, române”, „Un răsunet, al lui Mureșanu, muzica lui Anton Pann. 
Imnul   nostru are solidaritate, are solemnitate! Se întâlnește cu  finalul din Simfonia a 9-a !

 Oda bucuriei!

 Beethoven!

Schiller!

 Când experimentezi departele, te descoperi pe tine!

De ce vorbim despre valori, abia după ce mor oamenii? Îți spun eu, domnule B, de frică, pentru că  nu ne iubim, ne este frică. Unora le este frică să voteze, le e frică să meargă prin zăpadă, le e frică de ploaie...

Să fii patriot?

Să-ți faci datoria, indiferent de  câștigi  sau nu.//

După 35 de ani, cinci mii de oameni au venit să-l asculte la  Sala Palatului.
Tradițíe, istorie, rost.

Pentru Grigore Leșe,  viața este un  concept simplu- bucuria de a trăi!

 Bucuria  de a  hori!

Esentialmente,

ma simt profesor, pentru ca aceasta calitate nu ti-o ia nimeni.Calitatea de senator e temporara, tine de vot, de jocuri politice. Profesoratul este profesorat, si chiar asa ma simt, imi place sa explic.Am o vocatie, in sensul latinesc al cuvantului( chemare). Ma simt chemat. Imi place sa explic.  
George Pruteanu

1. 
   

   
   

   Într-una din zilele trecute, nu mică mi-a fost mirarea, când, preocupată fiind să găsesc o anume instituție a statului, despre care nu aveam suficiente  informații, în mulțimea de trecători grăbiți, am zărit ochii albaștri și părul sârmos al profesoarei mele de limbă română contemporană. 
   Prima oara, dupa atatia ani, de cand am terminat facultatea.
   Dupa delicate pupaturi si amabilitati frumos glasuite de ambele parti- dumneaei și-a păstrat același simpatic rrr franțuzesc- a acceptat invitația mea să intrăm în localul de la colțul străzii.
   Ne-am asezat la o masă retrasă, cu vedere către porumbeii din piață. 
   Pare cam supărată întrucâtva, pentru că a trebuit să se pensioneze, desi la momentul cu pricina a primit o sumă frumușică, reprezentând , retroactiv, recompensele calculate din septembrie până la sfarsitul anului scolar.
   Vorbim de toate, despre colegii mei- risipiti care pe unde- rascolim amintiri dintr-o lume comună.. privind-o imi vine repede in minte alintul  pe care nu știu cine i l-a daruit, i se potrivea - mănușă, ba uite că am s-o spun că nu mă aude - găina, așa îi spunea , cu o anume nota de umor, dar si de tandrete, toată studențimea, care o avea ca profesoară de curs și de seminar..
   -Ce copii buni erați voi- inteligenți, muncitori și ascultători! Era o plăcere să vin la seminar! Cum să nu-mi amintesc?
   Bineînțeles că o aprob, păstrez și acum caietele ticsite de conspecte, nimeni nu îndrăznea să vină la seminar fără să fi parcurs bibliografia obligatorie, indiferent câte ore trebuia să petreacă în bibliotecă sau în sala de lectură.
   N-am uitat gestul leneș, vizibil calculat, cu care își scotea, din poșetă, caiețelul în care consemna cu exactitate plusurile, dar , mai ales, minusurile fiecăruia..
   Și tot așa, din vorbă în vorbă, îmi spune că, în vară, la susținerea tezei de absolvire, o tânără- coafură lipicioasă și fustă scurrrtă, scurrrtă ( superlativ absolut!!), întreruptă de un profesor din comisie , pentru a i se cere sa construiasca un enunt in care predicatul sa fie nominal, viitoarea profesoara de Limba si Literatura romana, clipocindu-și genele, din plin rimelate si cam prea obosite de nesomn , (intelectual) are nemaipomenita inspirație să spună, drept răspuns, o maximă adaptată -Noaptea e un sfeșnic bun!..lăsând onorata asistență ca la dentist..
   N-am întrebat ce notă a primit viitoarea profesoară de limba română..poate că nici nu aș fi amintit momentul , dacă astazi nu as fi vazut la stiri ce se mai intampla in scoala noastra draga, menita parca sa fie mereu cap de afis, la ASA NU.
   Totusi: sfeșnic/sfetnic, nici măcar paronime nu sunt..sau??

   
   

   
   Trăim în România, țara în care profesorii , mai ales cei tineri , au salarii foarrrrte mici..
   
   p.s. S-ar schimba, cumva, lucrurile in bine, daca s-ar majora salariile profesorilor?

a inotat prin noroi,

 precum un soldat, incercand din rasputeri sa-si creeze o viata mai buna..

Te rog, citeste!!
Experienta traita si descrisa in articolul de mai jos merita mult mai multa atentie decat cazul invatatoarei spagare.
Am citat din spusele persoanei care mi-a atras atentia asupra sfarsitului tragic al unui tanar coleg, profesor de Limba rromani si  Cultura civica..
Se intampla langa noi..

http://www.ziare.com/craiova/stiri-actualitate/o-viata-de-profesor-sfarsita-intr-o-rulota-4470503

haz de necaz

-Trezește-te, e târziu! Trebuie să te duci la școală!
-Dar, mamă, nu vreau să mă duc! Mă urăsc toți acolo!
-E datoria ta!
-Dă-mi un motiv!
-Ești profesor!

cine fură azi

  un ou mâine va fura un bou?

 Copiatul-  amintiri din copilărie, tehnică(de lucru) sau  fraudă?

 O  recentă întâmplare peste care  voi trece m-a trimis cu gândul la     propria-mi  experiență  din  copilărie.
Eram  în clasa a VII-a, rândul de la fereastră, banca a doua. 
Lucrare de control la Constituție. Pentru cine nu  știe,  constituția era pe atunci ceea ce astăzi înseamnă cultură civică. Sau educațíe cetățénească.
 Profesorul, domnul Mișu M,  fie-i țărâna ușoară,  secretarul școlii,  suplinitor cu jumătate de normă, ne preda constituția  și muzică. Că era suplinitor, asta aveam s-o aflu câțiva  ani mai târziu,  după bacalaureat, când  fostul meu profesor mi-a sugerat ceva dincolo de ceea ce mintea mea era în stare să priceapă că ar fi fost  posibil.
 Își dorise toată viața să fie învățător, nu trecuse de admitere. Părinții lui fuseseră învățători.
  Voia și el, ca măcar în ultimii  10/15 ani  de viață, să aibă o situație  profesională stabilă. Și, probabil, la timpul potrivit, o pensie  mai  bunicică.
 S-a gândit el, cu mintea lui de om în toată firea, și mi-a cerut- nici mai mult , nici mai puțin- să participăm la examenul de admitere în Școala pedagogică și să facem un aranjament.

Până aici, nimic neobișnuit, doar că eu, ocupanta   locului din fața lui( aranja el treaba asta),  n-aș fi scris numele meu  pe cele două teze, Limba română și matematică,   l-aș fi scris pe al lui.
 Și el ,  bineînțeles, ar fi scris numele meu, iar când lucrările ar fi fost terminate, urma  să le schimbăm între noi. ( numele noastre  de familie erau   identice, el fiind văr de-al treilea cu tatăl meu)
 Mai ales că eu nu-mi doream să fiu învățătoare..
Tatăl meu n-a aflat niciodată nimic din strategia rudei sale, nu i-am spus, intuind că  i-ar fi aplicat  o corecție pe măsura intenției.
 Domnul Mișu a rămas  suplinitor toată viața lui.

       Eram așadar la ora de constituție,  profesorul a intrat în clasă , ne-a anunțat că ne dă lucrare, s-a dus la tablă și a scris subiectul.
Nu aveam manuale, învățam  de pe notițe.
  Nu știu din ce motive  nu învățasem  lecția. Nu puteam accepta ideea ca eu, premianta școlii,  să dau  foaia albă.
 Am scos  caietul, un maculator cu foi gălbui, foșnitoare ( 0,65 lei), în clasă era liniște perfectă, am pus caietul pe genunchi, genunchii nu se opreau din tremurat, ce tremurat!! foșnea caietul, profesorul se plimba cu mâinile la spate,  nu reușeam să mă concentrez, nu-mi mai recunoșteam scrisul.
Mi se părea că prin rama  ochelarilor lui cu sticlă groasă, domnul Mișu se uita fix la mine. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât-   m-am aplecat, am prins caietul de margini și, cu toată forța pe care o mai aveam, l-am aruncat pe sub bănci.  S-a oprit bietul de el tocmai în spatele clasei.
 Nu știu dacă am fost pedepsită, știu doar că am  terminat clasa a VII-a tot premiantă. 
Și mai știu că  niciodată  de atunci  n-am mai avut  vreo tentativă de a copia. Ca profesoară, celor prinși în  cursă le- am aplicat  sancțiunile promise   la începutul orei.
La revederile cu ai mei colegi de liceu,  mulți s-au lăudat cât de inventivi în materie de copiat au fost ei  în toți anii de școală.
 Aș fi pus mâna în foc pentru   premianta de la uman.  
Era  foarte mândră când i-a povestit franțuzicăi  că n-a fost teză la care să nu fi copiat...

  Este prea îndrăzneață întrebarea - tu  ai copiat?

natura nu face

 niciodată nimic  fără motive. Aristotel.
La  sat,  când  cineva ( mai) în vârstă își ia rămas-bun  pentru totdeauna de la viață, plâng rudele, ce plâng- durerea rămâne  în suflet- apoi viața  revine în vechea ei matcă.

 Salcâmii  tresaltă  în albul lor  nebun , aninat  în ciorchini, luna își păstrează  locul  ei de regină a nopților  curate,  cocoșul  trâmbițează  deșteptarea după aceleași nemărturisite secrete. 
Curțile  înfloresc   și ele, după cum fiii și nepoții au învățat de la părinți.//

 La școala  cu un singur rând de clase, unde mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.
 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica. 
 Când își plecau rușinați capetele , pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase.  
După ore, mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele .//

Acolo, în școala măruntă, pitită printre dealuri,  am aflat că  profesorul  de istorie, care  plecase în oraș,  cu un an înainte de sosirea mea,  era un om de temut.
 Nu prea îți mergea bine, dacă  îl supărai. Se mânia foarte repede- directorul școlii își jurase că nu  va mai încerca să-i iasă vreodată în drum.
Târziu,  am descoperit  că locuim în blocuri vecine- când piciul  lui de trei ani, pe atunci, avea să-mi  devină elev, în clasa a VIII-a .

Primele  și ultimele vorbe le-am schimbat  după 90, când   fostul meu elev a plecat în Canada. 
Ceva mai târziu, fiica  i s-a stabilit   în Emirate. 
Îl căutau  mulți absolvenți de liceu, dornici să  se pregătească pentru   drept sau pentru poliție.
Era un profesor strălucit, o demonstrau rezultatele elevilor săi.

De câte ori veneam spre casă, îi zăream balconul plin de flori. Toate culorile se răsfățau grațios în soarele verii.//

Într-o zi, femeia care îl îngijea l-a descoperit nemișcat în fotoliu.  Cu o carte de istorie pe genunchi.//

 Astăzi, mi-au atras atenția niște  bufnituri  puternice de picamer- vreo patru tineri montau ferestre- termopan.

Unde vor fi dispărut florile? mi-a trecut prin gând.

Știu că nimănui nu-i place  tristețea. 

Nici mie nu-mi place.

Totuși,  nici chiar setea de veșnicie nu este veșnică.
 Și pentru că este primăvară, și pentru că optimismul este nota zilei,  vă ofer câteva dintre florile mele!

tu ce zici?

încep să cred

 că nu se poate dovedi niciodată nimic. Jean-Paul Sartre, Greața

Nu-mi place să vorbesc despre bani. 
Nu-mi plac banii, în sensul că niciodată  nu le-am devenit slugă. Nu-mi prisosesc , dar nici nu mi taie respirația că  nu mi-am făcut din ei saltea. 
Am spus  adesea, că , dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot profesoară m-aș face. Și-am mai spus că  poți fi profesor bun sau poți fi profesor slab și foarte slab, indiferent de salariu. Nu devii peste noapte mai deștept, mai devotat meseriei, dacă ți se mai  dă  ceva.
   Astăzi sunt revoltată, folosesc cuvântul din respect pentru cine va citi, pentru că starea mea are un alt nume, nu înjur decât în gând,  și asta doar atunci când nu mai am altă scăpare.//
 În urmă cu vreo doi ani,  s-a cerut fiecărui profesor și învățător  să-și facă un dosar.
Când aud chestia asta  faceți un dosar, zău că aș da cu tot ce am la îndemână după cei care  cer dosare. 
Am făcut atâtea la viața mea, că- nu exagerez- aș umple o cameră cu ele. 
Am închis paranteza, că și asta cu închisul și deschisul parantezelor este tot o chestiune  construită de unii  pentru a scurta, cumva, încâlcitele  cărări ale  vieții.
Bun. M-am oprit la dosar.
 Dosar cu toate etapele care te compun. De ce? pentru că sindicatul dă în judecată statul, ministerul educației sau cum se va mai fi numind, pe motiv că  am fost exploatați, ca și cum ar fi o noutate, ce mai, că ni s-au oprit mai mulți bani decât ar fi fost normal,   într-o anume perioadă. 
Normal, vorba vine.
    Au urmat calcule, liste, agitație. Și tot așa cum s-a aprins, vorba romanței cu țigara, elanul nostru brusc s-a stins.
 Stupoare- deunăzi, sunt anunțată  că AM CÂȘTIGAT!

 S-a câștigat procesul.
Se  vor restitui banii. 

Acum să te ții- în tranșe, în câțiva ani.
 Auzi tu/dumneata..prima tranșă- fii atent- 42 de lei, tu auzi? 42 de lei din 3200..
   Să  mai spun  ceva, nu, nu mai am cuvinte..ba da-  mi-au venit în minte  spusele cuiva -persoană importantă -  nu se deranjează, zicea-  să  facă nu știu ce mișcare pentru  o sută sau o mie de euro, oricum nu conta numărul de zerouri.

tu ai ceva de zis?

orice vehicul care circulă

 pe drumurile publice trebuie să aibă un conducător. 

N-am căutat niciodată   să aflu dacă fraza de mai sus,  dată , cu niște ani, în urmă,  spre analiză în gramatica pentru clasa a VIII-a, la tema- Propoziția subiectivă,  figurează în cărțile  pentru  conducătorii auto.

 Pe regretatul profesor,  Ion Popescu, autorul manualului de gramatică ,  l-am cunoscut când  mi-a făcut inspecția pentru obținerea gradului didactic I. 

Între timp, fraza dispăruse din carte, nu și dintre nedumeririle mele..//

 La câte s-au  scris /spus/ combătut/ din nou spus.. despre cum au primit permise de conducători auto sute de localnici și  tot atâția  de prin alte locuri , înclin să cred că nu este familie în țara noastră dragă,  fără  cel puțin,  un  șofer.

Spășită, recunosc, fac parte dintre cei pe care acest sport, microb sau cum i se va fi potrivind mai bine , nu i-a tentat niciodată. 
N-am reușit să iau în mână  un manual – în casă există toate edițiile- să încerc măcar  să văd cum stă problema.//

 Eram în clasa a X-a, liceu teoretic foarte bun, secția real.

Începeam săptămâna cu două ore de atelier. 
În paranteză spun, niciodată nu mi-au tihnit sâmbetele și duminicile, petrecute acasă sau la internat- cămin, în limbajul cunoscut- când nu primeam învoire,  nu doar din cauza obiectului de studiu, cât , mai ales, a profesorului.

Nici nu deschidea bine ochii  ziua de luni,  că noi, cei 36 - în poză lipsesc vreo 3-   domnul doctor Mihai Călin, epigramistul clasei,  zicea că suntem Ali-Baba și cei patruzeci de hoți..ce mai, mulți puțini, așa eram, ne prezentam la datorie.
Cum spuneam, abia intram pe poarta liceului, că, pentru mine  începea chinul, nu mai știu cum era pentru alții.

El, profesorul,  cu mâinile îndesate în buzunarele halatului spălăcit, cu ochii mereu la pândă,  striga catalogul.
Aveam frisoane..

Într-o zi de primăvară, nu știu de unde a adus o rablă de tractor,  l-o fi împrumutat de la liceul tehnic, cumva.
Probabil că ne dictase , în limbajul lui , total inaccesibil mie, cum pornește/cum se deplasează / cum se oprește tractorul.

Când îți auzeai numele, te prezentai în fața dumnealui, te urcai pe scaun , cum puteai  , urmând să faci o tură sau două, după cum îți era norocul. Trebuia  să-l convingi că ai îndemânare, siguranță, pricepere. Apoi așteptai, cu sufletul la gură, nota.

Curtea liceului a fost și este mare- o revăd, de câte ori merg la fratele meu. Undeva, într-o parte, creșteau multe plute, nu mai sunt, în locul lor este un parc, cu bănci colorate.

 Când mi-a venit rândul,  eram  la jumătatea catalogului, am simțit că mă iau amețelile. De voie, de nevoie,  m-am cocoțat pe scaun, mi-am încleștat mâinile pe volan și am pornit.

Ce-o fi fost în mintea mea, ce forțe mă vor fi condus, că, din toată curtea, cât era de mare,  am ales o plută.

Tractorul s-a proptit și proptit a rămas.  Eram disperată.

Colegii se prăpădeau de râs,  doar Nicoleta, prietena mea,  miloasă cum a fost mereu, a făcut vreo câțiva pași  mai în față.

 Profesorului nu i-a păsat. 

Mi-a dat un patru în carnețelul lui soios,  mai aveam un opt , de la lecția cu mașina de plantat cartofi , așa că, oricum, am scăpat de corigență.

Ei, cu o asemenea experiență la activ, cum să îndrăznesc să sper  că aș fi putut  să ies, la volanul vreunui

autoturism, pe drumurile publice?

Sunt sigură că toți prietenii mei virtuali sunt șoferi de fiecare zi.

 Ați obținut ușor permisul?

catalogul virtual

Nu știu cum o fi pe la alții, pe la noi , se zice  că ar fi început prin 2006, când un tânăr profesor diriginte al unei clase  de  liceu, aflat în impas, pentru că toți elevii lui  au  chiulit la ora de muzică, i-a convocat pe toți părinții și, expunându- le problema, a obținut consimțământul acestora pentru a concepe un catalog  pe internet.

Simplu, nu?

 Părintele , aflat în fața calculatorului, citește notele puștiului  său,  vede absențele și eventualele observații.

Mai departe???

De-a lungul anilor, s-au inventat tot felul de metode menite să-l țină pe copil sub observație, ca sub o lupă.

Nu vreau să sugerez, cumva, că  aș fi diriginta care a descoperit secretul aflării metodei celei  mai potrivite de a crea armonie între școală-copil- familie.

N-am găsit-o și nici nu cred că  o va descoperi cineva prea curând...

Câteva observații, totuși,  aș avea de făcut ca rezultat al experienței mele pedagogice..Acel atât de  mult discutat caiet al dirigintelui, acum se va numi portofoliu- este util, mai mult decât util.

Început de la grădiniță, cu informații sincere din partea părinților  și chiar a  medicului de familie, continuat la gimnaziu și liceu..o să-mi spui că în liceu, adio, dirigenție! nu te contrazic deloc, cum ziceam, caietul- portofoliu este o oglindă a fiecărui ins care trece printr-o școală.

 Acolo este EL!!

Cu ajutorul acestui martor ominiprezent-în cazul fericit în care dirigintele chiar își face meseria- se pot face mai târziu aprecieri , măsurători, evaluări cât mai corecte, în privința comportamentului, a atitudinii față de ceilalți, față de muncă, părinți, necunoscuți, superiori etc.

Poate că numărul abuzurilor/bătăilor/conflictelor/crimelor, chiar,   ar scădea.

Zic și eu..

//Revenind acum la catalogul virtual- cât din viața unui copil va cuprinde?

-au toți părinții internet?câți știu să-l folosească?

-Legătura între cei trei factori- școală, copil, familie se va reduce la o simplă luare la cunoștință?

Sigur că putem discuta mult, chiar îmi doresc, dar o problemă mi se mai pare demnă de luat în seamă.

 M-am „lovit ” de ea, în anii mei de dăscăliță ,  să nu râzi de termenul acesta-îmi amintește de spusele unui elev- cât ne-ați mai dăscălit , n-a fost rău deloc- am  corectat-o, pe cât mi-a stat în putință, cam târziu .

Obișnuiam ca la ședințele cu părinții să citesc notele din catalog cu voce tare.  Într-o seară, am realizat că nu este corect, nu este moral deloc!

De aici se pot ivi tot felul de neînțelegeri, toată lumea aude tot, discuțiile se mută în alte locuri, sunt copii care nu reușesc să treacă peste momente grele, sunt orgolii....

Copilul are dreptul la intimitate!!

În cazul catalogului virtual i se mai respectă acest drept?

Și o întâmplare, povestită astăzi de un fost elev, acum  licean  la o prestigioasă instituție . Colegul lui a fost respins de către profesoară, din nu știu ce motive,  cu o zi înaintea unui concurs  foarte important.

Nimeni n-a putut să afle cum  a fost blocat siteul cu  subiectele și desfășurarea  respectivului concurs de informatică, care , bineînțeles, a fost amânat pentru o altă dată.

p.s.Ce spui?

...cu trenul din Franta!

- Ia spune-mi, Gigele, îţi place să mergi la şcoală ?
- Da, bunicule, îmi place să merg la şcoală, îmi place să vin de la şcoală acasă, dar nu-mi place, deloc, ce trebuie să fac între timp.

Glumita m i-a venit in minte, gandindu-ma ca se apropie vacanta. Vacanta mare, adevarata, ca daca ar fi sa ne gandim la cat de serios s-a invatat in 2009/2010, am descoperi, usor , ca este anul cu cele mai putine zile de scoala. Din 173 s-au bifat 130. Cu mare indulgenta. Motive? O multime- proteste , din cauza salariilor mici, gripa , mai ales , porcina, concediu fara plata pentru profesori, sarbatori, calamitati..
Cu niste ani in urma, circula o cimilitura- pauzele lungi si dese , cheia marilor succese. S-au schimbat vremurile. Si oamenii. Strigatura s-a demodat.
Apa trece, urmele raman.
La ce bun atata scoala, daca mintile luminate iau drumul strainatatii, iar celelalte fac cu totul altceva decat au invatat, in cel mai fericit caz?
Tezele si examenele se pot inghesui printre greve. Examinatori se gasesc, pentru un banut, oricat ar fi de ruginit.
Ziua invatatorului a disparut. La ce bun? Cine sa multumeasca ? pentru ce? cui?
Au aparut alte prilejuri de veselie- zilele scolii. Intre 3 si 5 zile. In functie de culoarea sefului.
Nici verile nu mai sunt ce-au fost.
Pana in septembrie e cale lunga.
Nu aduce anul ce aduce guvernu’.