viitorul a trecut de mult..

Am ajuns în sala de spectacol  cu vreo șapte/opt minute înainte  de ora deschiderii.
Mă uitam așa...se vor fi gândind oamenii  la cutremur?vezi,am fost înzestrați cu uitare..ce-ar fi să te înfricoșezi clipă de clipă?
 Sala s-a umplut.

Îmi place să privesc spectacolul de dinainte de spectacol- fețe de toate felurile, vârste de asemenea, șaluri plăcute la culoare, parfumuri  delicate, blugi și pardesie, sacouri și pulovere lălâi, copilași distrați, grizonați bunici eleganțí, ca domnul profesor M.

  Nu contează  că biletul nu este deloc ieftin, nici că sala este  aceeași de când o știu, mocheta care acoperă scena  s-a jerpelit de tot, audiția sălii nu este deloc bună, avem bilete în rândul B, un stâlp din decorul piesei îmi cam limitează  vederea, nu-i nimic, mă aplec mai către vecina..

Nu contează că autorul piesei, sau autorii-Sam Bobrik și Ron Clark-sunt niște americani, de care nimeni n-a auzit până astă seară.
 Lumea vrea și altceva, vrea să fugă din fața televizorului. 

Eu vreau să-l revăd pe  Artistul și regizorul Horațiu Mălăele!

 Știu sigur că, indiferent de  ce va spune, o să râd, o să și lăcrimez, poate, dar de distrat,  chiar sunt sigură că o să mă distrez. 

Și vreau să le revăd pe Dana Dogaru și pe Emilia Popescu. O piesă  nefragmentată, așadar fără pauze, decor simplu- vrea să imagineze, ai ghicit- o cafenea. Unde? tocmai în mijlocul deșertului american Sierra  Nevada,departe de lumea dezlănțuită.

 În 1973, la  cinci ani neîmpliniți, încă, de  la căsătorie, Louise si Wally Murdock fug din mijlocul agitației citadine și, cu bruma de bani obținuți din vânzarea a ce agonisiseră împreună, cumpără Cafeneaua, săracă și șubredă, cam departe de autostradă, peste drum  de  un restaurant  italienesc. Singuri ..afară șuieră  vântul, câte un coiot  își urlă disperarea, nu plouă niciodată, aer condiționat nu  există, mușterii nu au cum să vină..până când, într-o seară, cineva  le cade în prag, da, Emilia Popescu, o  tânără  anapoda, convinsă  că, dacă ajunge la Hollywood ,talentul ei o să dea pe spate orice producător(de filme)  între timp făcuse autostopul,și mai prinsese  câte ceva pe ici, pe colo. În cele două geamantane, viitoarea posibilă artistă a îndesat tot ce a reușit să subtilizeze  de prin locurile unde și-a încercat norocul.

Gazdele  asistă la spectacolul pe care Janet îl oferă nu chiar pe gratis și o conving să rămână cu ei.

Zboară  douăzeci de ani, femeile  sunt prietene, peste alți  douăzeci,Louise va afla că Janet și soțul ei au avut o aventură
Viața este  o boală mortală cu transmitere sexuală, că deh,
 adesea există între noi o barieră de limbaj.Și-apoi, nu este o noutate că orice nou-angajată  se culcă cu patronul..

Viața nu iartă ne nimeni, cafeneaua  nu  merge mai deloc,  restaurantul de peste drum  își schimbă proprietarii  câtă fasole poate să încapă în burta omenirii.. mexicanilor nu le merge deloc rău, vin și pleacă mașini, clienți , mai bogați, mai  sărmani, dar vin....

Un scandal în care  soții recunosc că s-au înșelat, scorul  fiind egal: 3 la 3- ea,cu un asistent medical, când a trebuit să-și interneze soțul  pentru operația de apendicită( a prins și el atunci o infirmieră, că de-aia i-o  fi și plesnit operația, ea-cu patronul  concurenței și a mai fost odată cineva,  conflictul dă în clocot..ei. și! 
Janet , trădătoarea, fuge.

Viața este o chestiune de noroc, pentru că  tot ce ți se întâmplă este în mintea ta .

Louise  cedează și rămâne  să-și ducă  traiul acolo, în mijlocul nisipurilor.

 Ce este viața, la urma urmei?
Viață mai distrusă ca a ta nu are nimeni..

La șaptezeci de ani, Louise și Wally sunt la fel de săraci ca la început, Alzheimerul nu iartă, în sfârșit, vând șandramaua , iar cu banii primiți  pot să ajungă într-un azil-  trei metri pe trei, toată averea a intrat în trei cutii de carton, este seară, o mașină   se oprește  în apropiere.

Janet,  cochetă,  nu și-a uitat prietenii, dar

Viitorul a trecut  de mult ...

Du-te și vezi Cafeneaua!
O să găsești viața-nud, comprimată în trei etape-  un cuplu, ca multe altele la 30, 50, 70 de ani.

Nu povestea  contează, că ți-am spus doar- este mult prea simplă.

 Altceva contează: spectacolul vieții, cu  de toate:  iubire, trădare, prietenie,  chin, răbdare, uitare, boală,  speranță, toate turnate într-o  baie spumoasă de umor  negru de tot. 
Râzi de nu mai poți, lăcrimezi, cuvintele nu sunt totul, trebuie să-i vezi   mâinile lui Horațiu Mălăele,să citești pauzele  dintre  cuvinte,  ticurile, și ezitările, și privirea piezișă.. mersul și mimica Danei Dogaru, lehamitea , spusele ..și nespusele; piruetele și plânsul, râsul și smerenia, poveștile fabuloase ale  Emiliei Popescu.

 Da, o poveste existențială, despre toate poveștile laolaltă.
Poate că, din când în când, ca să  putem măsura fericirea și farmecul clipei, ar trebui să ne închipuim într-o cafenea, la marginea unei lumi necosmetizate, cu  dâre lungi de nisip în ochi, cu ticuri și automatisme, slăbiciuni  și curiozități, dar  nu uita- toate  învăluite într-un umor, cum doar  trei mari artiști pot să dăruiască într-un octombrie 2013, când lumea toată, lumea reală, este zguduită de convulsii....