Mocănița, trenul amintirilor

Spunea cineva- nu mă întreba cine, că nu știu, nici  numele cărțíi  nu mi-l amintesc- că  sufletul   este   dependent  de creier, așa   cum  călătorul ar  fi, bunăoară,  dependent de vehiculul  care îl  transportă.

Nu, să  nu  mă  acuzi, cumva,  că  intru  în  cine  știe ce filozofie,  vreau doar să  povestesc un  picuț  despre cea mai  fascinantă   drumeție, din săptămâna  trecută, care a ocupat  trei  sferturi  de zi- plimbarea  cu „ mocănița„.

Pentru  20 de kilometri,  cât  măsoară   drumul  de la  stația  Vișeul  de Sus până la Paltin, locomotiva  înghite cât  balaurul  din poveste:7 metri steri de lemn, 6 metri cubi de  apă, 30 kg de cărbune,  5litri de  ulei industrial,  10 litri   de ulei pentru  cilindru.  Se oprește de câteva ori   să-și  mai  tragă  sufletul:la  Valea Scradei, Novăț, Glimboaca , Novicior.

 Patru  moroșeni  o conving să  străbată cuminte  Valea Vaserului, situată  sus  de tot, tocmai unde  se agață  harta în cui, ducând   în spinare oameni  și cherestea: mecanicul,  ajutorul  de mecanic, șeful  de tren și frânarul.

Dacă  te interesează, pot  să-ți spun  câte  ceva  din  ce am aflat și eu în  pauza de dinaintea   reîntoarcerii la Vișeul de  Sus, citind informațiile aflate la vedere, pe ferestrele   cabanelor- o locomotivă rezistă  40  de ani,  în fiecare an  făcându-i- se patru revizii: la 60  de  zile,  la 120, la 240 și  o reparație   cu ridicata.

„Mocănița  de pe Valea Vaserului„-  numele  îi  vine de la localnicii  mocani  din zonă-este cunoscută   în întreaga lume,  fiind  ultima  cale ferată  forestieră activă, pe care  circulă locomotive cu  abur.//

La  prima oră a  dimineții, gara   era ticsită de lume, orășeni  și  moroșeni, turiști  și localnici, fiecare chemat acolo   de  treburile proprii. 
Furnicar  colorat în  toate nuanțele firii.
 Burnița  mărunt, în plesnet  de bici.
 La munte nu  trebuie   să te  minunezi   că  plouă,  pentru   că   imediat  iese   soarele.

Viață  pulsa  altfel  decât credeam că  știu.

Când, în  sfârșit,  mi-am  ocupat locul  de lângă   fereastră și   mocănița a pornit pufăind agale,  m-a învăluit cald  acea trăire tăinuită  printre amintiri pe care, copil fiind , am simțit-o  urcându-mă  prima  oară, în   trenul    dinspre Titu  către București!   
Neobosită,  mocănița își poartă   trupul  de  uriaș gândac  pe  o cale ferată  îngustă de 760 mm,  străbătând  o  vale de-a dreptul fabuloasă. 

Dincolo  de geam, ( vagonul  în care am călătorit  era închis) se alege  lumea cu ale ei- o lume impetuoasă,  ca și neobositul Vaser,  țesută  în  pagini  de poezie aspră, incertă, tulburătoare, o succesiune de verde și de vălătuci  de fum.

 Căsuțe vechi, vile cochete, îngrijite  grădini  de zarzavat, în care  fasolea cu  flori  roșii  se  încolăcește pe araci înalți,  bușteni, așezați geometric, 

garduri  de  sârmă, alături de porți înalte, după  cum se descurcă  proprietarul, poduri și tunele, acoperișuri  de  șindrilă, livezi de meri, excavatoare, halte, fluiere  iuți, moroșeni   strângând fânul în șiruri

 alungite , spinări  de stânci, coame  zburlite, păduri de  verzi  sulițe cătând către  cer,  trifoi și  magnolii, poteci printre brazi,  nuci  încărcați de rod, camioane,  pietriș, ferigi  printre  flori  galbene și  mov,  păstrăvării,  troițe  prin curți, rufe pestrițe pe câte o culme sprjinită  între doi  pomi, bătrâni  și  tineri, turiști  curioși- natură   și   om  într-o  împletire  ordonată, din  care nu   lipsește  miraculosul.
La Paltin, popas  de  un ceas- ploaie și soare, mese și  băncuțe de lemn lustruit, cafea  și clătite, muzică pentru  toate gusturile, suveniruri, fuste crețe, basmale înflorate,umbrele  colorate,  fețe destinse, voci  calde, învăluitoare.
Semnal  de  chemare, călătorii își păstrează locurile,zâmbește știrb  și  soarele, mulțumită,  mocănița  pufăie rotocoale de fum, pe drumul ei de întoarcere, răsucit printre  arbori și  ierburi. //