frânturi de vacanță

( în Apuseni)
A trecut  aproape  o săptămână  de când  m-am întors, un fel de  plăcută  amorțeală m-a oprit să-mi  pun în ordine  starea și  gândurile…este așa, ca și cum aș vrea să țin, încă,  adunate clipele. 

 Fără de număr  nevăzute fire  pun laolaltă imagini dragi-  șopot de râu,  foșnet de brazi, albastre petice de cer,  coline și flori,  zumzet de copii trăind libertatea  vacanței, case  și drumuri, peșteri și cascade,  sunet și culori - uriașă harpă la care degetele  se pot întoarce oricând în palpitantă , neobosită căutare. De fiecare dată, alta.
Apusenii- miraj, fascinație, neoboseală, istorie,legende, frumusețe,   bogați și săraci, coclauri, comerț, optimism, cherestea, încercări.

Parcă mereu de la capăt.//

Noaptea de dinaintea  plecării a fost o  confuză devălmășie:  ascultam   mersul prelins al ploii pe luciul ferestrei,  un ochi pe ceas,  unul spre  geamantanul  obosit și el, săracul,  de atâtea schimbări.

Blândă și răcoroasă, dimineața  și-a ridicat alene  pleoapele albastre. Buimac, orașul își arată obrazul proaspăt  scăldat  de  răpăiala  prelungită până către zori.

Ce gust extraordinar are cafeaua sorbită cu mici  poticneli!

Drum lin,  circulație lejeră, autocarul rulează   cuminte,  fuge timpul.

Un prim popas.

 Tăcută, solemnă,  visătoare, mănăstirea Cozia ascultă șopotul  Oltului, amintindu-și  că” au trecut vremile acelea, vremi de fapte strălucite...”

Un gând pios,  o lumânare, un bănuț în fântâna  promițătoare de noroc și, la drum!

Copiii sunt veseli, se leagă repede prietenii, muzica este limbajul  cel mai aproape de suflet, rămân în spate sate și păduri, grădini și livezi,  deja  am intrat în Ardeal, localnicii  sunt neîntrecuți  gospodari.