luni, 25 mai 2015

la povești

Motto:
 Că mi-a fost dat cu purpură să fiu
Înveșmântat, slăvit pe dinafară,
Câte parale toate fac, o știu;
Și veșnicia nu mi-o cumpărară...`
Shakespeare, Sonetul 125
S-au răspândit prin toate colțurile lumii. Case frumoase, mașini de lux,  joburi bine plătite, familii,  succes!
Au păstrat legătura.
Într-o vară- trecuseră  mai bine de patruzeci de ani de la terminarea liceului- s-au adunat în curtea școlii. Fără soții. Ce mașini, ce costume !
Voiau să-i facă o surpriză bătrânului lor diriginte. Unul dintre ei se interesase din timp, știau că-l vor găsi acasă, îngrijea stupii.
Marea i-a fost bucuria, când curtea lui  s-a dovedit neîncăpătoare. S-au așezat , care pe unde a găsit loc. Mulți! Aproape toți... Frumoși, cei mai mulți, supli, cu mult argint la tâmple.
Câte nu și-au spus!
Din când în când, bătrânul dascăl își ștergea câte o lacrimă ascunsă  bine  în cenușiul cuminte al ochilor.
Se scuturau bujorii!
Râdeau în soare micsandre albe și roșii!
I-a lăsat să mai sporovăiască sub  nucul bogat și s-a dus în bucătărie. Întâi i-a numărat.
A adunat de prin  dulapuri toate ceștile- unele delicate, de cobalt înflorit, altele de porțelan, de sticlă, câteva ciobite. Și mai multe pahare de plastic.
Într-o oală mare ,  a adus cafea!
Mirosea extraordinar!
Nici dulce, nici amară, tocmai bună! cum  o pregătea el,  de ani de zile.
Le-a cerut să-și aleagă fiecare câte o ceașcă și să-și toarne cafea.
Profesorul își făcea de lucru  cu un scaun care scârțâia prelung. În ochi îi înflorise  zâmbetul.
Goale au rămas ceștile ciobite și paharele de plastic.
Foștii lui elevi savurau în tihnă licoarea cafenie, tot lăudând-o, interveneau , pe rând, frumos, ca pe vremuri, la școală.
  Și tot vorbind despre una, despre alta, au ajuns  la teme atât de cunoscute:viața, alergătura, stresul.
Dascălul a luat seama fiecăruia, în parte..
Și când ultimul și-a spălat ceșcuța la robinetul din grădiniță,  profesorul, ca pe vremuri, în clasa lor de băieți, a spus o scurtă povestioară..
- Dragii mei , conștient sau nu- voi știți mai bine-  fiecare s-a grăbit să-și  aleagă ceașca cea mai frumoasă și să și-o umple cu cafea. Și fără să vreți-  așa cred eu- ați tras cu ochiul și  la ceașca vecinului- culoare,  material, formă, poate chiar mărime. Niciunul n-a vrut să bea dintr-o ceașcă ciobită.  Nici din vreun pahar de plastic. Asta m-a bucurat. Dar m-a și pus pe gânduri.
În toate ceștile, indiferent de formă  și frumusețe, cafeaua a avut aceeași calitate, că doar eu am adus oala.
Pentru o clipă, ați redevenit copii, ați uitat ce contează.
Bătrânul dascăl și-a continuat lecția de  dirigenție...//
Dacă ar fi să găsim o morală, care ar fi aceea?

9 comentarii:

  1. Un mic defect face un lucru frumos sa fie nedorit!
    Omul vrea perfectiune de la lucruri insa el e atat de imperfect!
    Cam nedrept si trist,nu?
    De fapt gasesc chiar foarte trist si dureros acest fel al nostru de a de a fi !!!!!!
    Oare de ce suntem astfel?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu și eu... dacă mă gândesc, m-aș considera, nu neapărat totdeauna, un fel de excepție: păstrez obiecte care au valoare sentimentală, chiar dacă nu mai sunt întregi/strălucitoare/ intens colorate.
      Am un ilic de-al mamei, un ilic de catifea: îi lipsesc multe mărgele, chiar eu i le-am ~smuls„, pentru că am lucrat o garnitură pentru rochia de banchet.
      Așa cum este el- descusut, cu puncte goale, este ceea ce mă leagă de mama.
      Este al meu și al MAMEI MELE!

      Ștergere
    2. Nu la acelea ma refeream...pastrez si acum cateva jucarii de plus ,desi sunt intr-o stare jalnica,nu pot sa le arunc.Si cate altele!
      Eu ma refeream la faptul ca atunci cand cumparam ceva vrem sa fie impecabil,pentru un mic defect refuzam sa-l cumparam!Nu ma impac cu asa ceva,desi si eu procedez astfel!Si fructe daca cumperi te uiti pe toate patile sa fie perfecte cum s-ar spune...in mintea mea toate au suflet si merita sa fie dorite!

      Ștergere
    3. Înțeleg!
      Vezi, așa suntem noi- ca și cum toate ar trebui să fie perfecte...

      Ștergere
    4. Nu,de la oameni nu am pretentii sa fie perfecti!
      Am inteles demult ca suntem ai naibii de imperfecti,incompleti,ori neterminati cum spunea un parinte.
      Am pretentii insa de la mine,de la ce lucrez eu.
      De la altii sunt cateva lucruri care imi permit sa le cer,sa am pretentii!

      Ștergere
  2. nu am o stare prea bună, dar eu, care nu prea las semne, recunosc acum că aici, la tine, copilăia și-a dezvăluit o față mai ascunsă
    mulțumec, GINA!

    RăspundețiȘtergere