Se numea Oarță Gaț.
Era paznicul pădurii boierului. Îl știau toți copiii, fugeau din calea lui.
Nu doar ”desculțul” lui Zaharia Stancu.
Am aflat de el, citind, în vremea copilăriei mele, romanul, care, după
ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea, o știe cineva?Altceva vreau eu să spun, cu gândul la primăvara aceea, când mama îl trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul își umple traista, era foarte fericit. Printre copaci- cizmele uriașe. Întrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//
Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu,a plouat, copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți stufoase, coliere vii, fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Atâta verde!!
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, îndrăznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să încălzească la iarnă un sat întreg de bătrâni neajutorați. Așa mi-a venit în minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze. Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//
Eu iubesc mai cu seama campia cu holdele ei,lacurile ,raurile,Dunarea!
RăspundețiȘtergerePadurea imi place mai mult sa o vad de departe...sa contrasteze cu nemarginirea cerului.
Imi place sa simt, sa contemplu,poetica orizontalei ample!
Un copac,doi in asemenea peisaj e suficient...in padure ma simt ingrozitor de singur si trist uneori.Vreau cerul sa-l simt pregnant,in padure se pierde...
Prefer orizontala marii,nu verticalitatea muntelui,ori prefer dealurile,sesul molcom,in linii calme,lirice unduind...mi-e dor de copilarie,De Baragan,de Siret,de Dunare,de dealuri inverzite cu susur de izvoare si stana de mioare...uf,ce caut eu aici printre munti!?
Adesea, ne luăm visurile drept realitate; doar așa le putem trăi intens.
RăspundețiȘtergereNe bucură și explicațíile pe care le găsim, considerându-ne astfel o parte din universul care ne îmbrățișează.
Nu este mai puțin frumoasă pădurea văzută din chiar sufletul ei, pentru că da, ea are suflet. Rareori simt asta- astăzi nu, era prea multă agitație, dar sunt zile când ascult tăcerea pădurii: e ca și cum i-ai atinge sufletul!
„Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?”
Am cutreierat mult padurile montane candva...astazi vb poetului "a ma intoarce,nu mai pot"!
ȘtergereAzi ma uit mai cu seama catre cer,vreau cerul sa-l simt cu toata imbratisarea lui!
Si la copacii de prin oras ...uneori ma rog in fata lor!
E atat contrast dintre ei si peisajul urban din jur...dureros!
Copacii...brațéle pământului ridicate spre cer, animațí de un elan invizibil: deasupra lor- norii, vălătuci, care ne bucură când sunt limpezi, ne întunecă mirarea, când se adună în tunete...
ȘtergereDa, este mare contrast între campestru și citadin, poate că de aici se creează echilibrul.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereCe bine că există atâtea culori! și poți separa anotimpurile/stările/ gândurile!
ȘtergereVerdele este culoarea mea, deși ador toamna!
daca noi,romanii,am reusi sa vedem uscaturile din padurile noastre,sa le adunam si sa le ducem acasa,ar arata ca cele vieneze,care mai mult seamana cu niste parcuri fara banci sau alei,doar cu iarba,pasari,caprioare.Cele vazute de mine asa erau.Cele de langa mine sunt altfel,din pacate.Copacii tineri isi pierd falnicia ajungand mult prea usor lemn de foc,pe cand cei batrani,trantiti la vatra vor ajunge in cel mai fericit caz,peste mii de ani,carbune.
RăspundețiȘtergerePe baietii mei i-am obisnuit sa adune uscaturile in drumetiile facute pe Valea Sustiului .De multe ori le folosim in scopuri cat se pate de utile.Toata vara imi dunstuiesc bunataturile din borcane cu flacara si caldura lor.:)
Cat despe Zaharia...de mult n-am mai fost sa culeg bureti in padure!
Poate vara asta merg cu o prietena draga.
Dragă Angi, aș zice că ne lipsește total spiritul de voluntariat. Cândva, nu sunt chiar mulți ani, realizam, din când în când , conduși de un admirabil profesor de geografie, fost militar de carieră, niște acțiuni de „oblojire „a naturii.
RăspundețiȘtergereAstăzi, omul este tot mai egoist- fiecare aleargă. strânge, adună...de parcă ar fi veșnic.