la povești

Motto:

 Că mi-a fost dat cu purpură să fiu

Înveșmântat, slăvit pe dinafară,

Câte parale toate fac, o știu;

Și veșnicia nu mi-o cumpărară...`

Shakespeare, Sonetul 125

S-au răspândit prin toate colțurile lumii. Case frumoase, mașini de lux,  joburi bine plătite, familii,  succes!

Au păstrat legătura.

Într-o vară- trecuseră  mai bine de patruzeci de ani de la terminarea liceului- s-au adunat în curtea școlii. Fără soții. Ce mașini, ce costume !

Voiau să-i facă o surpriză bătrânului lor diriginte. Unul dintre ei se interesase din timp, știau că-l vor găsi acasă, îngrijea stupii.

Marea i-a fost bucuria, când curtea lui  s-a dovedit neîncăpătoare. S-au așezat , care pe unde a găsit loc. Mulți! Aproape toți... Frumoși, cei mai mulți, supli, cu mult argint la tâmple.

Câte nu și-au spus!

Din când în când, bătrânul dascăl își ștergea câte o lacrimă ascunsă  bine  în cenușiul cuminte al ochilor.

Se scuturau bujorii!

Râdeau în soare micsandre albe și roșii!

I-a lăsat să mai sporovăiască sub  nucul bogat și s-a dus în bucătărie. Întâi i-a numărat.

A adunat de prin  dulapuri toate ceștile- unele delicate, de cobalt înflorit, altele de porțelan, de sticlă, câteva ciobite. Și mai multe pahare de plastic.

Într-o oală mare ,  a adus cafea!

Mirosea extraordinar!

Nici dulce, nici amară, tocmai bună! cum  o pregătea el,  de ani de zile.

Le-a cerut să-și aleagă fiecare câte o ceașcă și să-și toarne cafea.

Profesorul își făcea de lucru  cu un scaun care scârțâia prelung. În ochi îi înflorise  zâmbetul.

Goale au rămas ceștile ciobite și paharele de plastic.

Foștii lui elevi savurau în tihnă licoarea cafenie, tot lăudând-o, interveneau , pe rând, frumos, ca pe vremuri, la școală.
  Și tot vorbind despre una, despre alta, au ajuns  la teme atât de cunoscute:viața, alergătura, stresul.

Dascălul a luat seama fiecăruia, în parte..

Și când ultimul și-a spălat ceșcuța la robinetul din grădiniță,  profesorul, ca pe vremuri, în clasa lor de băieți, a spus o scurtă povestioară..

- Dragii mei , conștient sau nu- voi știți mai bine-  fiecare s-a grăbit să-și  aleagă ceașca cea mai frumoasă și să și-o umple cu cafea. Și fără să vreți-  așa cred eu- ați tras cu ochiul și  la ceașca vecinului- culoare,  material, formă, poate chiar mărime. Niciunul n-a vrut să bea dintr-o ceașcă ciobită.  Nici din vreun pahar de plastic. Asta m-a bucurat. Dar m-a și pus pe gânduri.

În toate ceștile, indiferent de formă  și frumusețe, cafeaua a avut aceeași calitate, că doar eu am adus oala.

Pentru o clipă, ați redevenit copii, ați uitat ce contează.

Bătrânul dascăl și-a continuat lecția de  dirigenție...//

Dacă ar fi să găsim o morală, care ar fi aceea?