în aromă de raci,

  la  Grădina de vară, 

 cu  poezie,  teatru  eminescian, istorie în documente

Mi-a plăcut ideea  de a  mă  afla, într-o amiază de  sâmbătă, într-un loc unde  nu mai călcasem de  mulți , mulți  ani. „Grădina de vară„ a orașului,  abandonată  din nu știu ce motive,  reconstruită, iată,  în anul 2018.

 Intrare liberă, invitați   doi  mari artiști, fiecare în felul ei,  maestrul  Dorel  Vișan, venit tocmai de la  Cluj, și Ionuț Ștefănescu,  cu al lui flaut,  cunoscut  unei părți a publicului, din concertele  Filarmonicii  argeșene .

  Agitație înainte de evenimentul deschiderii propriu-zise, o văd pe doamna Irina Hossu -Longin, invitat special,  care  nu a venit cu mâna goală, a adus o plasă  plină cu  filme documentare  din ”Memorialul durerii”undeva , pe  o băncuță  este și  actorul argeșean , devenit europarlamentar , Mircea  Diaconu,  persoane  din stafful  Primăriei,  cuvânt de deschidere, laude, mulțumiri, flori și  vorbe,  spectatori de  toate  vârstele,   când se anunță ceva  gratis, se   produce  mare înghesuială , în prima jumătate de oră, apoi, lucrurile  se  mai așază, într-un fel sau altul.

   De la locul lui, scena, Actorul privește , cam trist, către  publicul  pestriț,  vreau  să   mă conectez  la  frumusețea  momentului, vocea  scenei  este limpede, clară, când  tristă, când ironică.

  Poezia  își cerne cuvântul

„Pământule   larg, fii trunchiul   meu,

 fii pieptul  acestei năprasnice inimi,

 prefă-te-n  lăcaşul furtunilor

 cari mă strivesc,

 fii amfora eului  meu  îndărătnic.

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreții mei pași

și-aș apărea năvalnic  și liber

 cum sunt,

 pământule sfânt”. 

Lucian Blaga

Susură flautul, parcă din Lancrăm.

Redescoperim  un  Eminescu  dramaturg, vocea  artistului urcă și coboară,   plânge istoria ăn glasul lui, lumea nu are răbdare,un gând nu-mi dă pace: cât de puțini sunt cei care  își pot contempla emoțiile, starea, înțelepciunea.

  Ce tragedie- să  fii surd  în calea  cuvântului... 

 ”Când  în poporul timid, coprins  de-o noapte tristă,

Nimic nu  mai lucește, nimic nu mai esistă

Decât o suvenire din  palidul trecut,

 Când nu mai e virtute când nu mai e putere

Virtutea cea  flămândă pe drumuri vezi că piere, 

 Când lumea bântuită de bici  și neodină

Plânge după dreptate și după legi suspină,

Atunci  singura moaște, catarg  pe-al mărei val,

 E palida ruină  din fruntea unui val.

E zdreanța  cea de  piatră unui  trecut măreț

Ce-atârnă  susa se pare  de-a cerului nori creți„

( Mihai  Eminescu, ]Ștefan cel  Tânăr[

 Flautul suspină și plânge,  se  bâlbâie o instalație  șchioapătă,  o să fie vreme  și pentru  salt .

Se rărește lumea, pleacă artiștii....

  Ion  I. C Brătianu, film documentar.

Curg imagini  cu armata română, noi,  cei  vreo cincizeci  de spectatori  rămași,  însoțim, parcă  la  comandă,  cu  bătaia palmelor  trecerea   ostașilor, emoționată  trezire  laolaltă!

  Splendid  filmul!

Ion  I.C. Brătianu, inginerul, patriotul,   politicianul .

  Îmi vin în minte  niște  vorbe, un dialog  între   Nicolae  Iorga, savantul universal, şi  politicianul-inginer,  de la  Florica, Ion I.C. Brătianu.

 ]Domnule  profesor, eu  am de învăţat de la oamenii pe care îi  cunosc, chiar şi de la  un copil, de la un bătrân.

 Eu am făcut România mare, domnule profesor, dumneavoastră aţi condus  ţara asta  câteva luni. Ştiţi ce aveţi de învăţat de la mine, domnule profesor? 

ECHILIBRUL,  MĂSURA , domnule profesor, pe care dumneavoastră le  pierdeţi în iureşul politic.  ” 

Un manuscris   cuprins în 300 de pagini,  jurnal minuțios al unei guvernări.

 Se va fi  gândit, oare, conducătorul vreunuia  dintre guvernele care  s-au  tot perindat în ultii  aproape treizeci de ani  să-și completeze jurnalul?

   În stol, trec  peste oraș  guralive păsări,  din înalturi clipocesc, mărunte,  stelele , se revarsă  în valuri  arome  pescărești, în stradă  lumea petrece.

 Este Festivalul racilor.