despre viața căprioarei

 Un minut de poezie și un gând.

Am surprins sentimentul omenesc al căprioarei în căutarea apei, într- o zi, în Trivale.

Astăzi , mi- a venit în minte imaginea; seamănă cu țara asta , care își caută drumul.

„Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui,

eu pe altul,

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape,

ca să rămânem atât de departe,

doar un pas ne desparte,

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.„

Octavian Paler,

scriitor, jurnalist, om politic,editorialist.

2 iulie 1926/ 7 mai 2007.

murmur tremurător, depărtarea

(povești pentru prieteni)

Într-o vară, cred că era prin 2006, am urcat la Meteora.
Excursie interesantă, a fost și o croazieră pe Marea Egee, am văzut de la distanța permisă Athosul. Grecii , ca multe alte nații, știu să-și pună în valoare toate locurile care atrag nu doar ochiul.
De acolo, de sus, de la înălțimea Meteorei, gândurile mele alergau nestăvilite,am meditat, atât cât am avut vreme ( în excursiile organizate mereu este grabă), asupra a ceea ce poate face omul.

Cum modelează el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el, poate chiar cu prețul unor vieți, înălțimea, timpul, spațiul.
De ce o face doar el știe.

În urmă cu ceva timp,aflându-mă în drum spre Câmpulung de Argeș, venind dinspre Târgoviște, am zărit, din fuga mașinii, undeva sus, acolo unde văzduhul mângâie cu gene albastre verdele pădurii ( câtă a mai rămas) și albeața colțuroasă de stâncă, silueta unei zidiri suspendate, dominând parcă totul.
Nu ne puteam opri, mereu este ceva care te cheamă altundeva, telefonul meu a prins prea puțin din măreția clipei, veneau mașini din spate, altele treceau pe lângă noi....
Am rămas cu gândul la asemănarea stâncii dăltuite în piatră, la Cetățeni, cu Meteora verii grecești.
Vezi tu cum suntem noi făcuți? alergăm prin locuri străine, ne înghesuim cu bagaje, stări și nesomn, prin autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la câteva zeci de kilometri, de casă, natura asta bună, măreață  și frumoasă ne-a înzestrat cu atâtea uimitoare priveliști.
Istoria lui Negru Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate Gebeleizis, legendă , divinitate, spirit creștin,pietre și tărie, fortificație,taine și sihăstrie, lacrimi, tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră spre Cer!
Dacă ai vreme, dacă nu ai, fă-ți, o să-mi fac, poate,  și eu, voi vedea cum, trebuie să ajungem acolo sus, unde 


”îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gândurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi. Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mare mărire și pari că ești pe altă lume„.
( Petre Ispirescu despre Mănăstirea Cetățuia) 

”Între chin și amin”

Recuperarea  memoriei  în filmul  ”Între chin și  amin”

”Și când n-am să mai mor
Pe margini voi călca știutul destin
Viața rămâne acolo
Între chin și amin...”
Toma Enache
La ieșirea din cinematograf, m-am uitat  la spectatori-  erau  foarte mulți tineri.  Nu doar  că asta  m-a impresionat, am simțit un fior  de  căldură, de încredere  în generația asta zvăpăiată, cu blugi rupți în genunchi, cu telefoane   de ultimă mod-  tinerii vor să afle  de unde  vin, să afle  adevăruri istorice greu de imaginat.
Și m-am gândit, fără să vreau , că, pe locul unde    au fost atâtea orori, atâta suferință,  s-au înălțat  blocuri.  Dacă ar avea voce, pământul ar  

zvâcni, pentru  că el este  martorul cel mai  fidel al anilor în care la Pitești, în orașul ăsta frumos , cu  lalele și multe parcuri,   s-a  comis cea mai cutremurătoare dramă  umană,  numită atunci ”reeducare”.
Fenomenul Pitești.
  Du-te  să vezi  filmul, nu trebuie  să-l povestesc eu.
 Vreau doar să spun  că omul a fost fiară pentru  floarea  intelectualității  acelor ani de   tortură, deopotrivă pshică și fizică.
O antiteză  domină filmul-  niște superbi ochi albaștri, un contrabas, un lan de maci , din  viața  din afara  închisorii și  chinul   unui grup  de  de oameni   învinuiți   fără vină, torturați în cel mai inimaginabil mod.
  Filmul , admirabil  regizat de  Toma  Enache,   are un final fericit-  recuperarea  iubirii, deși  prin diagogul  dintre două-personaje cheie, interpretate  de C. Cotimanis și  Cezara  Dadinescu,( două personaje- cheie)  lasă  să se înțeleagă că   flagelul  răului  există, încă.
   Am văzut cel mai dur  film  dintre câte   am văzut eu vreodată.
 Un film  care   luminează memoriile!
  Ce  bine  că tinerii   nu  se duc doar  să asculte  bubuiturile  din   boxele  instalate în  piață de   ”Sărbătorile toamnei„!
Ce  bine  că , într-o seară de duminică , au venit în număr  mare  să descopere istoria  unor vremuri  despre  care   se povestește atât de puțin.

”Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?”

 ” Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții.”
Alexandru Odobescu, ”Mihnea  Vodă cel Rău„,capitolul  II.

Cred  că am citit ” Alexandru Lăpușneanul ” și ” Mihnea  Vodă  cel Rău. Doamna  Chiajna„, în aceeași vacanță de  iarnă-  prima   mea  vacanță de liceană.
Înainte  de a merge la liceu, grație unor generoși,  posesori ai unei  frumoase biblioteci, în care  se rătăciseră câteva   romane franțuzești,  îi descoperisem pe   Balzac și pe  Stendhal.
În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța.
Își împletea părul în coc.
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan..
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat  pe pânză de etamină,  în  orele  de lucru  manual.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletelor ?
Tanța  Marinescu,  și  tu, Stan Vasile,  vi-i amintiți?

 Din biblioteca sătească citisem cam tot. Multe  cărți din ” Biblioteca pentru toți”, niște  cărți  gălbui , foșnitoare, pe care,  de cum le deschideam,  nu le  mai lăsam deoparte până la ultima   pagină . Și literatură  rusă :  Gogol, ce scris  extraordinar,    ce fascinante descrieri!  N-o să uit niciodată ”Serile din cătunul de  lângă  Dikanka”, cu  lumea  lui fantastică,   ascunsă într-o groapă în care bănuiai că trăiesc oameni   doar  văzând cum iese  fumul în rotocoale. Și  Gaidar ...
Nuvelele   lui Negruzzi și    Alexandru  Odobescu  mi-au deschis o perspectivă, recunosc, uluitoare, în legătură  cu  ideea  de   român și  de istorie.
Aveam   paisprezece ani.
Sentimentul   a  fost   imposibil de  a-l descrie..
Ceva  care  nu se compara  cu   atmosfera   lecturilor mele de până atunci.

  Văzând   și eu, așa ,  pe apucate,  ce  s-a petrecut  ieri  în  țară, simt  cum    mă inundă un  sentiment  pe care nu știu să-l definesc.
Parcă retrăiesc momenttul acela  când  am descoperit   mottoul  din scrierea  lui  Negruzzi:” Dacă voi nu mă vreți, eu  vă  vreau”...

”Undele visează spume,

    cerurile înșiră   nori”.

Mihai Eminescu

Primele mele  lecturi  au fost  niște povestiri asemănătoare  basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa  a  II-a, cred, mătușa mea  de la  București, sora cea mică a tatei.  

Cărțile au  dispărut odată cu  înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod  mama  păstra tot felul de lucrușoare,  care  nu  mai încăpeau altundeva.
 Mama   nu se putea despărți de ele..

  Într-o zi,  era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe   apăsătoare,  cât  de  valoroasă era pentru  mine  lumea aceea  de   mărunțișuri. 

 Nu erau  mărunțișuri, acolo  trăia  o altă lume!

Lumea  care  mă formase pe mine.

 Cum spuneam,  am deschis ochii  spre carte, citind   basme. Uitam de mine, uitam  unde  mă aflu și pluteam, eram, când  fiica  cea mică a  împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când  slujnica  mereu  tristă. Îi ștergeam lacrimile  cu  batista  mea  sufletească,  apoi așteptam  să  apară, de undeva,  norocul. 

Și el  venea !

Următorul  basm  mă purta  altundeva.Într-un loc, unde  chiar dacă  erau vrajbe,  încrâncenări, după  o vreme,  mai cu seamă, pe înserat,  cobora liniștea.

 Răul  dispărea și, fie că aveau loc  un ospăț sau  o  călătorie,  totul se  îmbrăca în lumină.

  În anii aceia  nu-mi făceam deloc  probleme în legătură cu  împărțirea lumii în  săraci și  bogați.  

Nici   de ce  existau pe lume  și prinți, și cerșetori.

 Prin clasa a  IX-a,  domnul Neagu, un  strașnic profesor de istorie,   mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea!  vorbindu-ne  despre  războaie, despre expansiune, despre Alexandru  Macedon. Asta,  în vreme ce , la ora  următoare de  economie politică, alt  domn,  Nasta ,(purta niște pantofi cu  talpă  groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile)  ne   tooot spunea  cât de periculoși sunt capitaliștii  și  ce  val de bine  se așterne peste  noi  dinspre un anume punct cardinal.

 Au trecut anii,  eleva  de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară,  a trăit, a citit, a  văzut  câte ceva  din mersul lumii.

 Ieri, pe după prânz, în  clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind  albul  de afară. 

 Involuntar, am deschis  televizorul.

  Pe ecran, alături, un  bărbat și o  femeie.

Președintele  țării, care  nu este împărat, este, însă, un  conducător, un om ales prin vot să reprezinte  țara și poporul  trăitor în granițele   țării. (cuvintele astea, săracele de ele,  sunt tot mai zgribulite în iarna  care  a început  năvalnic) 

 Și este, îmi place  să repet asta, că poate aud  și alții, profesor.

 Profesor de  fizică. 

 Și mai este  un  vorbitor  perfect  și cititor, la  cald, al celor mai importante știri din lume,  în  câteva  limbi  de circulație  internațională.

Și  este, ca atitudine, un  OM educat.

  Omul acesta,  conducătorul  țării în care noi locuim,  fusese „acceptat „ în vizită,  la  guvernul  aceleiași  țări, guvern care  are în frunte o  doamnă.

Ce a ieșit din această   întâmplare  nu  prea pot  să spun, că nu am înțeles.

 Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca  la   concert,  a apărut  un al  treilea  personaj. 

Liniștit, ca  o apă  după ce  au trecut inundațiile,  rezemat  într-un cot, în fața   mulțimii de microfoane, repede  reduse la tăcere,  a spus, printre altele: „dacă eram în locul  doamnei premier, nu l-aș fi primit pe   Iohannis  nici în curtea  guvernului„.

Dacă  ți-aș spune  că  am plâns,  sigur , m-ai acuza  de prefăcătorie  sau de infantilism. 

 Am plâns  cu tot sufletul meu  de  ființă, care  a trebuit  să  fugă,  să se ascundă, pentru  o clipă,  în lumea  inocentă  a ”Palatului  de cleștar”.

”Du-mă, Doamne, în pace în țară,

 Cu cercuri și cu ciubară, 

Și mă adă în pace acasă, 

La copii şi la nevastă!”, 

Ion Abrudeanu.

Tocmai   m-am întors din Țara 

Moților.  

 Oamenii acestor locuri  sunt dăruiți  cu  brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și   tainice  poteci, sare și aur în adâncurile  pământului.  Mai presus de toate, Domnul  le-a pus în fire ceva din statornicia  și  din  semeția  munților.

 Harnici și făloși, ei  știu  bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine  făcut,  dragostea pentru  astăzi, dar și pentru  mâine.

Vreme  de  o săptămână , cât  le-am fost  musafir, am bătut   drumul  mai aproape sau mai departe de Albacul lui  Horea.Îi stau  de-a dreapta și de-a stânga   Cloșca și Crișan.

 Și-n satul lui, cu  case țuguiate, dăinuie  amintirea lui   Avram Iancu.

Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.

Case  temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre  cu flori în toate nuanțele  firii.

 Fără  să fi căutat, am regăsit ceva  din

firescul copilăriei:aici  toată lumea salută pe toată  lumea, cu  fața senină. Puțină lume umblă pe uliță,  sigur, doar  cu treburi.  Curați, cu   roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați,  te privesc în ochi, și, pentru o clipă,  te  fac să crezi  că ești  de-al lor.

Am văzut și o nuntă, amestec  de  frumoasă tradiție  și de  nou, copii și vârstnici,în port popular, gel în freze, curele  neîncăpătoare, semn că  mulți moți au cam uitat  mâncarea de acasă, în drumul  lor  printre străini.

 Doar Arieșul, neobosit, scaldă pietre și  locuri. 

 Și mulți  bolizi, cu numere  de toată țara, aleargă în toate părțile.

Duminică,  satele   păreau pustii:  lumea  toată  era  la  biserică. Sub bolți,  așteptă, în fiecare  curte, masa  curată, împodobită  cu  flori.

Așezați la  minte și la  treburi,  acasă, ori pe meleaguri  depărtate, moții zidesc!

Autocarul  se deplasează  din ce în ce mai  greu, oprim în Alba Iulia,mândru, Mihai Viteazul ne învață lecția  Unirii,  este vremea   când se schimbă garda, lume  câtă frunză,  istorie, trecut și prezent   laolaltă,  se  cumpără de  toate,  arde soarele, înghețata are  gustul  fructelor  de pădure,  cautăm umbră, se împart  zâmbete, pornim.

Din când în când,  la radio aud ce se mai petrece în politica  noastră în care,bulucite în jurul  vătafului, au cam năvălit femeile. 

Cu sau  fără  ei, viața merge înainte.

Agale, tot  mai  greu,ne apropiem de  susurul  Oltului.

Atți oameni, alte drumuri.

Fără să vreau, ochiul  rătăcește prin curți, cresc în voie  buruieni,  gunoiul  se  revarsă  din containere,ici-colo, mai răsar și  flori printre coji de semințe,  plastic și  hârtii.

 Lumea  nu prea  gustă  farmecul sărbătorii. 

Se zbate, încolțită, viața.

Îi cam lipsește    energia.

în aromă de raci,

  la  Grădina de vară, 

 cu  poezie,  teatru  eminescian, istorie în documente

Mi-a plăcut ideea  de a  mă  afla, într-o amiază de  sâmbătă, într-un loc unde  nu mai călcasem de  mulți , mulți  ani. „Grădina de vară„ a orașului,  abandonată  din nu știu ce motive,  reconstruită, iată,  în anul 2018.

 Intrare liberă, invitați   doi  mari artiști, fiecare în felul ei,  maestrul  Dorel  Vișan, venit tocmai de la  Cluj, și Ionuț Ștefănescu,  cu al lui flaut,  cunoscut  unei părți a publicului, din concertele  Filarmonicii  argeșene .

  Agitație înainte de evenimentul deschiderii propriu-zise, o văd pe doamna Irina Hossu -Longin, invitat special,  care  nu a venit cu mâna goală, a adus o plasă  plină cu  filme documentare  din ”Memorialul durerii”undeva , pe  o băncuță  este și  actorul argeșean , devenit europarlamentar , Mircea  Diaconu,  persoane  din stafful  Primăriei,  cuvânt de deschidere, laude, mulțumiri, flori și  vorbe,  spectatori de  toate  vârstele,   când se anunță ceva  gratis, se   produce  mare înghesuială , în prima jumătate de oră, apoi, lucrurile  se  mai așază, într-un fel sau altul.

   De la locul lui, scena, Actorul privește , cam trist, către  publicul  pestriț,  vreau  să   mă conectez  la  frumusețea  momentului, vocea  scenei  este limpede, clară, când  tristă, când ironică.

  Poezia  își cerne cuvântul

„Pământule   larg, fii trunchiul   meu,

 fii pieptul  acestei năprasnice inimi,

 prefă-te-n  lăcaşul furtunilor

 cari mă strivesc,

 fii amfora eului  meu  îndărătnic.

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreții mei pași

și-aș apărea năvalnic  și liber

 cum sunt,

 pământule sfânt”. 

Lucian Blaga

Susură flautul, parcă din Lancrăm.

Redescoperim  un  Eminescu  dramaturg, vocea  artistului urcă și coboară,   plânge istoria ăn glasul lui, lumea nu are răbdare,un gând nu-mi dă pace: cât de puțini sunt cei care  își pot contempla emoțiile, starea, înțelepciunea.

  Ce tragedie- să  fii surd  în calea  cuvântului... 

 ”Când  în poporul timid, coprins  de-o noapte tristă,

Nimic nu  mai lucește, nimic nu mai esistă

Decât o suvenire din  palidul trecut,

 Când nu mai e virtute când nu mai e putere

Virtutea cea  flămândă pe drumuri vezi că piere, 

 Când lumea bântuită de bici  și neodină

Plânge după dreptate și după legi suspină,

Atunci  singura moaște, catarg  pe-al mărei val,

 E palida ruină  din fruntea unui val.

E zdreanța  cea de  piatră unui  trecut măreț

Ce-atârnă  susa se pare  de-a cerului nori creți„

( Mihai  Eminescu, ]Ștefan cel  Tânăr[

 Flautul suspină și plânge,  se  bâlbâie o instalație  șchioapătă,  o să fie vreme  și pentru  salt .

Se rărește lumea, pleacă artiștii....

  Ion  I. C Brătianu, film documentar.

Curg imagini  cu armata română, noi,  cei  vreo cincizeci  de spectatori  rămași,  însoțim, parcă  la  comandă,  cu  bătaia palmelor  trecerea   ostașilor, emoționată  trezire  laolaltă!

  Splendid  filmul!

Ion  I.C. Brătianu, inginerul, patriotul,   politicianul .

  Îmi vin în minte  niște  vorbe, un dialog  între   Nicolae  Iorga, savantul universal, şi  politicianul-inginer,  de la  Florica, Ion I.C. Brătianu.

 ]Domnule  profesor, eu  am de învăţat de la oamenii pe care îi  cunosc, chiar şi de la  un copil, de la un bătrân.

 Eu am făcut România mare, domnule profesor, dumneavoastră aţi condus  ţara asta  câteva luni. Ştiţi ce aveţi de învăţat de la mine, domnule profesor? 

ECHILIBRUL,  MĂSURA , domnule profesor, pe care dumneavoastră le  pierdeţi în iureşul politic.  ” 

Un manuscris   cuprins în 300 de pagini,  jurnal minuțios al unei guvernări.

 Se va fi  gândit, oare, conducătorul vreunuia  dintre guvernele care  s-au  tot perindat în ultii  aproape treizeci de ani  să-și completeze jurnalul?

   În stol, trec  peste oraș  guralive păsări,  din înalturi clipocesc, mărunte,  stelele , se revarsă  în valuri  arome  pescărești, în stradă  lumea petrece.

 Este Festivalul racilor.

stă în putința noastră bucuria!

  

Într-o  vară, cred  că era prin   2006,  am urcat  la  Meteora. 

Excursie interesantă,  a fost și o croazieră pe Marea  Egee, am văzut de la  distanța permisă Athosul. Grecii , ca  multe alte  nații,  știu  să-și  pună în valoare  toate locurile   care atrag  nu doar ochiul.

  De acolo, de sus, de la  înălțimea  Meteorei,  gândurile  mele alergau  nestăvilite,am meditat,  atât cât am avut  vreme,  (  în excursiile organizate  mereu  este grabă)   asupra  a  ceea ce  poate face omul. 

 Cum modelează  el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el,  poate  chiar  cu prețul unor  vieți,  înălțimea,  timpul,  spațiul.

De  ce o face  doar el știe.

 Deunăzi,  aflându-mă  în drum spre  Câmpulung   de Argeș,  venind dinspre  Târgoviște,  am zărit, din  fuga mașinii, undeva  sus,  acolo unde  văzduhul  mângâie  cu gene albastre  verdele  pădurii  (  câtă a mai rămas)  și  albeața  colțuroasă de stâncă, silueta unei  zidiri suspendate,  dominând  parcă  totul.

  Nu  ne puteam opri, mereu  este  ceva   care te cheamă altundeva,    telefonul  meu a prins prea puțin din măreția clipei,  veneau  mașini din spate, altele  treceau pe  lângă noi....

 Am rămas  cu gândul la  asemănarea  stâncii dăltuite în piatră, la  Cetățeni, cu Meteora   verii grecești.

   Vezi  tu  cum suntem  noi  făcuți?  alergăm  prin locuri străine, ne înghesuim   cu  bagaje, stări  și  nesomn, prin  autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la   câteva  zeci de kilometri,  de casă, natura asta  bună,  măreață  frumoasă,  ne-a înzestrat  cu  atâtea  uimitoare priveliști.

    Și  ca să  vezi cum se leagă  frumos  lucrurile ,  în aceeași zi, 31 mai,  la întâlnirea  cu  buna mea prietenă și colegă de facultate,  Lidia, revenită, după ani ,  în satul nașterii ei, Cetățeni, aveam să primesc  în dar   ceva nesperat.   O cărticică  despre „Mănăstirea  Cetățuia   Negru   Vodă- Meteora   României”.

 Ce extraordinară  coincidență!

Istoria lui Negru  Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate   Gebeleizis, legendă , divinitate,  spirit creștin,pietre  și tărie,  fortificație,taine  și sihăstrie, lacrimi,  tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră  spre  Cer!

  

  Dacă ai  vreme , dacă nu ai,  fă-ți, o să-mi fac și eu, voi vedea  cum, trebuie  să   ajungem acolo sus, unde ”îți pare  că ești altul. Te simți  mai aproape  de  Dumnezeu și  gândurile  te  năpădesc, de  nu știi pe care   să alegi.  Abia  crezi   că ai apucat  pe unul,  și alte  zece, cincisprezece te  coprind.   Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit  de atâta  mare  mărire  și pari  că ești pe  altă lume„.

 ( Petre Ispirescu despre   Mănăstirea   Cetățuia)

Un OM cât două secole

Dacă ar fi  să mă întrebe cineva care-mi sunt  adevăratele  bucurii pe care altcineva, în afara  familiei , mi le-a adus de-a lungul  anilor,  fără  teama de a greși sau a exagera, aș  spune  numele  câtorva   bărbați.

  M-au impresionat  nu doar  prin cultură și prin inteligență.  Prin   prezența  lor în contemporaneitate, ei  mi-au  dăruit , fără  să știe, adevărate   sărbători  de suflet   și de minte!

  Boierul  Neagu  Djuvara, incontestabil, este  unul dintre ei.

 Să-i  admir  distincția domnească și desăvârșita eleganță, să-i   ascult  istorisirile încărcate de  farmec și de  uluitoare precizie, toate  adunate  din  multe  decenii de  viață trăită  în  diverse  colțuri de  lume, rostite  perfect, cu acuratețe  și splendidă măiestrie  scriitoricească-  o  viață însumând o istorie- iată esența a  ceea ce, fără  voia lui, acest  Domn în  Fapte  și  în Cuvânt  a  dăruit.

Sunt convinsă  că  așa, ca mine,  gândesc toți cei care s-au oprit, de multe  ori,  din ale  vieții chemări, ascultându-l.

Drum  bun către  stele, Neagu  Djuvara, Boier Dumneavoastră!

cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

apă ai, inimă n-ai..

Ce este un castel, am aflat pe la  nouă/zece ani.

 Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar  câteva cărți Palatul de argint, Nuielușa de alun, un creion chimic și un pix .

Adevărată comoară ! 

Nu-i așa că  habar nu ai ce este acela un creion chimic?

 Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele.

 În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse  Franța,  ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.

 Și le-am văzut..mi-am închipuit tot felul de povești,  urcând și coborând treptele pe unde  călcaseră  prinți, prințese, regi și  regine.

 Străinii au grijă  să-și înnobileze istoria, să reconstituie  ziduri, palate, temple, băi și bazilici. 

Noi le vizităm. 

O excursie  pe alte meleaguri nu costă deloc puțin. 
Și, fie vorba între noi, nu toate  drumețiile prin istoria altora sunt,  totdeauna, o reușită. //

 

La castel, am ajuns   spre seară.

Ploua mărunt, orașul  purta haina lui  spălată,  presărată cu  flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici  își petreceau  ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță,    bătea clopotul pentru vecernie.

Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era  chemat la luptă contra  unora și altora, își ridica  turlele spre cer. 

Am achitat costul biletului de intrare,  ghid  nu era, așa că fiecare a pornit să cutreiere coridoarele largi, sălile impresionante, temnițele , camerele  de tortură, catacombele  și să-și construiască imagini despre o istorie conservată în memoria zidurilor..

 Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care  străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula,  și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață. 

Castelul a suportat stoic  incendii, un cutremur, atacuri.

Puternic,  neînvins, asemenea  unui  viteaz din poveste, înfruntă timpul.

 Și timpurile.

 Nu voi   intra în detalii de arhitectură, nici  de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.
 

Îmi plac legendele. 

Pe un perete  aflat în fața  fântânii acoperite, situată  nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de  maximă. 

Este  urmarea  unei tragice  întâmplări.

Se povestește că   Domnul  le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.

Turcii au săpat cu disperare ani mulți. 

Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte,  soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de  a-i   duce la îndeplinire cuvântul.

 Tirană, orgolioasă și  neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși  au găsit apă.

 Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.

Peretele castelului păstrează  vocea  durerii lor.
Apă ai, inimă n-ai..//

 

între dojană și laudă..

În mers leneș de pisică, dimineața ultimei zile  de cuptor și-a acoperit umerii pârjoliți de soare cu un zăbranic răcoros de norișori.
Ai zice că adulmecă!

Habar nu are guguștiucul  de este cald ori de stă să plouă, își strigă  neobosit numele. Pe jumătate.

Cafeaua are gust  de gânduri răzlețe.

 Citesc din cartea mea, dacă mi-aș fi  pus mintea cu ea, aș fi dat-o gata  noaptea trecută, îmi place s-o citesc pe îndelete.. 

există ființe care justifică lumea, care te ajută să trăiești, doar prin prezența lor.. 

Închid ochii, las deoparte cartea, gândul zboară, liber și  neoprit  este ...un loc pe care l-am văzut în urmă cu vreo  zece ani- Graz, orașul  austriac, misterios  amestec de  vechi, topit în argint filigranat, și modern îndrăzneț. Am urcat  vreo două sute șaizeci de trepte, puteam lua ascensorul, am refuzat, de acolo de sus, se vede  lumea în rotirea ei neobosită, tulburătoare panoramă! era prima oară când mă întâlneam cu o civilizație pe care o știam doar din cartea de istorie, undeva  s-a deschis o fereastră, muzica a învăluit piațeta, s-a dat ora exactă, două figurine  intră și ies din timpul lor, în pași de dans..basm și  prezent, ce lume frumoasă! copii și vârstnici, localnici și turiști se bucură laolaltă, da, timpul se măsoară la fel, sensul acelor ceasornicului este același,  mersul lumii este, acum , altul, cine știe..

Zice mai departe  eroul  cărții :voiam să-ți spun doar că țin la dumneata împreună cu defectele dumitale. Eu iubesc  sau am venerație pentru puține persoane.  Pentru tot restul, mi-e rușine  de indiferența mea. Dar cei pe care-i iubesc, nimic, nici eu însumi, mai cu seamă ei înșiși nu vor face  ca vreodată eu să încetez a-i mai iubi.

 Astea sunt lucruri pentru  care am avut nevoie de timp ca să le învăț; acuma , știu..

cât iubim?
cât de indiferenți suntem?

(  pluralul- ficțiune sau realitate?)
 ce muzică s-ar potrivi?  un vals? cu parfum de brândușă!

băi, tovarășe profesor!

motto:Școala va fi școală, când  omul va fi om, și  statul va fi stat..  Mihai Eminescu

După  două săptămâni- prima de  școală altfel , cealaltă de  libertate,  este din nou  animație prin școli.

Modă   primăvăratică pentru  liceeni,  multe griji  pe capul  școlarilor silitori, care se gândesc la examene,  griji de toate felurile în sufletul profesorului- Profesor.

 Tema unui blog prieten m-a dus cu gândul la un  mai vechi  articol, scris de Mircea Dinescu.
Aruncă-ți ochii în pauza de cafea!

Băi, tovarășe profesor!

Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
 După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul  și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.  
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.

În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.  
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist, Băi, tovarășe profesor!, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.  
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute a școlii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.  
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie..//

Timpul  nu prea are răbdare.

 Încovoiat sau  repezit, el își duce  povara cum găsește de cuviință, că doar  nu-l trage nimeni la răspundere.

Pe  scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor.

Slănina  și  mălaiul sunt tot mai scumpe. Pe câmpuri cresc  mulți  maci . 
Și ciulini. 
Ca altădată în Bărăgan.

 Școala  își  chinuie mersul, elevii  de asemenea.

 Profesorul învață  din toate, că asta  este menirea profesorului- Profesor,  SĂ ÎNVEȚE.

Toată viața.
Brazda   lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.