joi, 2 decembrie 2021

vis frânt

  Școlar, părinte sau doar iubitor al poeziei lui Nicolae Labiș, ai citit/ ascultat, poate, de nenumărate ori, cel mai dureros poem despre tandrețe și suferință, scris de mereu tânărul

Nicolae Labiș.

2 decembrie1935, Mălini, Suceava/ 22 decembrie 1956, București.

Ai zice că atât de candida bijuterie lirică,”Moartea căprioarei”, a fost concepută în luni sau ani de muncă și strădanie.
Alex Ștefănescu, cunoscutul critic și istoric literar, narează cu nedeclarată duioșie confesiunea Margaretei, sora poetului, parte și ea din poem.
Fratele ei a venit pe neașteptate la Mălini, cu promisiunea că va rămâne două săptămâni să se odihnească.
Brusc, fără vreo vorbă, împrumută calul unei vecine și, într-un suflet, se duce, călare, la Poiana Mărului,
Cineva din sat a văzut calul legat de un plop și pe Nicolae , cu capul în mâini,stând pe malul șanțului.
Cu 8 ani, în urmă acolo fusese vânarea la care copilul își însoțise tatăl.
În noaptea aceea, Labiș a scris, pe foi, întreg poemul, apoi a chemat-o pe sora lui, i l-a citit și i-a spus că, în zori, trebuie să plece la București, spre a-l publica.
În trenul care venea de la Dolhasca, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu căruia, vrând să-i citească ce tocmai ce avea să devină o inegalabilă creație, a descoperitcă uitase foile acasă.
Margareta le-a găsit împrăștiate, le-a cules cu grijă și i le-a trimis la București.
Toamna, ea a primit, prin poștă, un pachețel, într-o cutiuță erau frumos aranjate niște bomboane verzi, mentolate.
S-a necăjit femeia, dar, uitându-se atent, printre bombonele, a descoperit, înfășurat într-o scrisoarică, încheiată cu ”La mulți ani!”, cel mai frumos ceas de mână, cu limbi de aur, darul pe care l-a iubit toată viața ei de soră.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fantana nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apa prelins din cișmea.
Tâmpla apăsă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cate una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri si c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palida, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar vaile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, il clătina spre stele,
Il prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,
Si viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plîng. Mănânc!
Nicolae Labiș

5 comentarii:

  1. ”Desfrunzit și prea bătrân,
    Tremură de frig gorunul.
    Au căzut și-ntâii fulgi
    Și l-am prins din zbor pe unul.
    Migălos lucrată-n fir,
    Floarea mică și rotundă
    S-a topit și a murit �
    O minune de-o secundă.
    M-am întors înduioșat
    Să scriu trista ei poveste;
    Despre-un fulg care-a venit
    Timpuriu și nu mai este.
    -�Pentru ce n-ai mai rămas
    În înaltul bolții tale,
    De-ai venit atât de pur
    Spre noroaiele din vale?
    Care vânt neliniștit,
    Răsucindu-te cu ură,
    Ți-a mânat către pământ
    Prea gingașa ta făptură?
    Și de vreme ce sosiși,
    Pentru ce-ai dat morții vamă?
    Nu puteai să fii de-argint,
    Ori de sticlă, ori de scamă?�
    Dar în vreme ce scriam
    Întrebarea mea nebună,
    N-am văzut cum lângă geam
    Ninge-ntruna și întruna.
    Iar când ochii mi-am-nălțat,
    Am văzut cum prin ninsoare
    Valea-ntreagă lumina
    Minunat scăpărătoare.” Fulg”, Nicolae Labiș



    RăspundețiȘtergere
  2. S-ar zice ca nu-i asa rau sa-ti expui sentimentele si astfel sa te arati asa cum esti: vulnerabil. Ce poem ar fi iesit daca Labis ar fi scris intr-un alt mod? Poate nu ar fi fost la fel de valoros peste ani!

    Va multumesc pentru informatiile pretioase oferite si pentru ca nu ne lasati sa ne uitam scriitorii, cultura, valorile!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sakura,cred că operele sunt ca și noi,oamenii; apar, pentru că era nevoie să se întâmple așa.
    Nicolae Labiș s-a născut cu o adolescență înaintea generației mele.
    Eu îl simt tot copilul genial,coborâtor din Mălinii lui.
    Dacă este total adevărat ce a spus sora lui, poemul nu ar mai fi ieșit deloc, de s-ar fi încercat realizarea lui altundeva, în alttimp.
    Poetul s-a întors la copilul din suflet, acolo, chiar acolo, unde fusese vânarea căprioarei.
    Fănuș Neagu a povestit că, în tren, i-a cerut să reconstruiască poemul.
    A fost imposibil.

    Vă mulțumesc, pentru gânduri, pentru empatie!

    RăspundețiȘtergere