Acasă. Adică, la rădăcini

 Viața poate fi simțită în fel și chip.

Este treaba ta dacă ți se pare superficial ce spun. Poate că tu  ești  mult mai

profund, analitic chiar.  Eu spun  ce simt.

O prietenă, femeie de afaceri, extrem de ocupată, știind cît de mult vreau să ajung în satul meu, și-a cam lăsat baltă, pentru câteva ore , treburile și , împreună, am dat o fugă acasă la mine.

Primul  drum- la Argeș.

  În plină zi, cu ochii larg deschiși, visez,  realul se amestecă cu fel și fel de imagini păstrate în tainic colț de suflet. Vaste proiecții,  să le  zic cinematografice, se
succed în devălmășie.

Îmi era  dor de mirosul apei, da, Argeșul are  nu doar miros de  plute, de ierburi și de  nisip, de cer ce se răsfrânge  tăcut și albastru în unde,  Argeșul miroase a copilărie prelungită în  adolescență, a povești trăite într-o seară, în jurul unui foc , ce curajoși eram, contam pe  Cornel  M, el era șeful, nu doar cel mai tare matematician, sufletul lui le va  fi rezolvând acum ecuații îngerilor-  băiat  de încredere  pentru  noi, cele   trei câteva temerare, care declaraserăm acasă că mergem la „ceai„.

În realitate, coceam porumb furat  de băieți  din lanul de la   Lot.  Sub clar de lună.  Mișu  L  cânta la  muzicuță, spuneam povești  de-ale  noastre,  cântam, fără  teamă de nimeni și de nimic.

  Eram în siguranță!

În mijlocul verii, Argeșul mirosea  a  cânepă  albă, dospită  câteva săptămâni  bune  sub  pietriș adunat cu migală, prins  meseriaș în țăruși.

Ochiul meu  prinde   fragmente,subconștientul este mai puternic- plaja  de atunci  a fost înghițită  de  excavatoare,  bătrânul pod  construit de nemți  a fost   înlocuit  de altul modern, mă văd  ținându-mă de  mâna mamei  în drumul nostru, la  Ziduri.

Plutele astea  bătrâne  au  vârsta primelor speranțe...

Las Argeșul șopotind, ne întoarcem în sat, arde soarele, monumentul  și-a tocit statura, cresc ierburi în jurul lui, unde în serile de sâmbătă dansam după acordeoanele a doi foști colegi de clasă. 

 Ajung   pe  ” linia „mea, casele nu mai seamănă, doar  grădinițele   cu flori și-au păstrat locul, curțile  sunt goale, unde or fi copiii?

  Tace casa mea- mereu va fi a mea-cu pleoape coborâte în fața  pomilor  încărcați de rod, și gard  înalt- doar el este altul . 

 Încetinesc pasul, deși este foarte cald,  simt  cum lacrimi îmi  scaldă obrazul, am doar amintiri, le păstrez  cuminți  în locurile lor...

 Școala, construită în vremea lui Spiru Haret( aici a învățat  tata, aici am învățat și eu), este acum  grădiniță, fântâna din spatele ei a secat de mult.

În cimitir, alte pagini ale unor biografii nescrise, flori și lumină, lacrimi de dor, se aude, în vale șopotind Argeșul.

  Din tăcerea înfiorată de răzlețe adieri, părinții îmi zâmbesc, în felul lor protector. 

Dorul are atingeri tandre- real și  poveste, acum și cândva...

Aprind o lumânare  pentru regretatul profesor de Limba română, Gheorghe  Fulga, al meu și-al multora. Lumină  și lacrimi  duc și foștilor  prieteni.

Soarele este  tot mai puternic, cerul și-a pus cea mai  frumoasă culoare!

Atâta liniște!

 La doi pași- grădiniță și școală- ambele  noi, ba chiar și sală de sport.

  Toate sunt altfel...

 Doar drumul curge în același  neobosit sens.

Prietena mea nu-mi pune întrebări, poate că știe că nici nu aș avea răspunsuri.

Binemeritată odihnă la Popasul Iancului!

Pe autostradă, bolizii  se întrec în goana lor nebunească...

cu dor de bine!

 Fie ce-o fi, rămân așa cum simt că pot să fiu!

Dacă mă revolt nu durează mult prea mult, dacă sufăr o duc, mai mult în taină, dacă pot să ajut, o fac până la capăt, nu provoc rău nimănui, cu bună- știință, dacă este să mă bucur, o fac cu tot sufletul!

Au trecut niște zile,de când vârsta mea din ”buletin„s-a îmbogățit.

  Nu fac niciun bilanț, nu mă pricep la pronosticuri.

Totala mea recunoștință se duce către  părinții mei, care, fără să fi citit prea  multe cărți,aveau ceva care mi-a transmis energie, tărie și cumsecădenie! 💖

De la ei,am învățat să merg cu fruntea sus.

Se întâmplă atâtea lucruri, răul dă năvală din toate părțile,toți se pricep la tot și la toate, cartea a devenit ceva de neluat în seamă, profesorii sunt etichetați în fel și chip,se fură orice, oricând, banul contează, el și locul din față obținut cu orice preț...

Mi-e dor de duminicile mele de copil- soarele strălucea fără să ardă, ulițele satului nu erau asfaltate, dar fuseseră măturate de cu seară,că nu vedeai vreo hârtie sau urmă de gunoi.

 Clopotul bisericuței avea un dangăt moale, acoperind case, pomi, oameni.

 Ici-colo, mirosea a cozonac sau a gogoși, lumea satului saluta pe toată lumea. 

 Părinții îmi erau sănătoși, mereu grijulii, cum știau ei mai bine.

Sunt ceea ce sunt  grație lor și bunicilor, școlii și profesorilor care m-au îndrumat!💓

 Mi-aș dori ca toți copiii să simtă asta:părinții te aduc pe lume, te cresc, te educă așa cum știu ei.

  Școala și profesorii îți luminează mintea și-ți deschid poteci!

Bacalaureatul este prima  gară pe al cărei peron aștepți trenul.

  Este ideal să-l prinzi pe cel mai bun, să urci într-un vagon luminos, cu fața în sensul mișcării roților.

  Mai departe, TU decizi ce faci cu viața ta.

 Astăzi, privind în urmă, simt învăluindu-mă  căldura recunoștinței!

Mi-e dor de clipa când, purtând codițe, mi-am  făcut  fotografia pentru diploma de  bacalaureat!

  Mi-ar plăcea să mai pot îmbrăca fusta plisată, bleumarin, pe care „am pârlit-o „ cu fierul de călcat într-o duminică de  vară! Ce spaimă am tras, de frica tatei...mama  a  găsit soluția de circumstanță!

  Se apropie examenele- sunt minunate emoțiile- crede- mă!

Fără ele, parcă nu ești tu.

Să fie cu succes și cu liniște!💖

nu doar vorbe

  Cineva zice ( aș putea să-i scriu numele, pentru că am cartea lângă mine, dar mi se pare că nu asta contează) că îmbătrânești dacă ești iritabil, arțăgos, bosumflat, certăreț.

Așa că privește în față, recomandă acest domn, poți să faci lucrurile pe care ți-ai dorit să le faci pe vremea când erai ocupat să-ți câștigi existența.
Altfel, Socrate a învățat să cânte la instrumente muzicale la 80 de ani, la 85 de ani, Isac Newton muncea pe rupte, Marcus Cato a învățat greaca la 80 de ani.

În ce mă privește, recunosc că am fost tristă niște luni bune, când mai-marii învățământului m-au trimis în cea mai lungă recreație. Știam atâtea, aveam multe de creat la școală, că mi s-a părut o mare nedreptate încetarea activității la 60 de ani.
Am plâns, am suferit....
Treptat, am învățat să mă redescopăr.
Cred că ești pe cât de bătrân te crezi și te simți.