Se afișează postările cu eticheta bunici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bunici. Afișați toate postările

miercuri, 27 mai 2026

subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se


sfia când pâlcuri de albăstrele își
răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 
Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 
Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 
În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 
Eram între cei dragi!

sâmbătă, 15 martie 2025

Copiii nu rămân pentru totdeauna copii


 ”Doctore, copilul meu  a împlinit de curând 14 ani; de câtăva vreme nu-l mai înțeleg: se îndepărtează de mine, se înstrăinează complet. Niciodată nu mi-a dat atâta bătaie de cap, dacă ați ști câte nopți albe petrec din cauza lui!
Ajutați-mă!
Ce trebuie să fac?„
Jean Rousselet, „ Adolescentul, acest necunoscut”



Aseară, am  văzut, pe Netflix, un mini-serial” Adolescence”.
Un film  dur, dar limpede  ca mesaj  și teme, care, în opinia mea de  profesoară ( dedicată meseriei, așa  cum  au fost și, desigur, sunt mulți educatori în țara asta), ar trebui urmărit, cu atenție, atât de către adulți- părinți și profesori- cât și de  către copii.
Rămânem buimaci în fața atâtor  întâmplări  tulburătoare care  sfârtecă țara în lung și în lat- unele  transformându-se în atitudini/ mod de  viață etc. 
Se dau sancțiuni. 
 Și ce dacă?  flagelul rămâne, s-a cuibărit în  sânul societății, crește...
Dacă analizezi  atent lucrurile, ajungi tot la Educație.
 Hrana  spirituală și intelectuală cea de toate zilele.
Nu prea mai sunt ”la curent” cu  pregătirea  pedagogică și metodică a  studenților  care  vor să devină profesori.
Mă întorc, însă,  cu toată recunoștința  către părinții și bunicii mei- educatori din lumea  harnică a satului!
 Și nu-i uit- cum i-aș putea uita- pe  toți profesorii mei, din toți anii de școală și chiar  de  după aceea!
Păstrez  cu  un fel de evlavie  neexagerată  cursuri și cărți din anii studenției, m-am întors la ele, ori de câte ori am fost  în impas  ca mamă, profesoară, bunică..
Copilul este  ca un aluat!
Forma în care este el turnat se tot modifică, societatea este  tot mai  complexă, tentaculele unei lumi, mai mult virtuală decât reală, prind  cu repeziciune prada.
Așa  că ”tactica struțului” înseamnă o pedagogie  rudimentară, dăunătoare.

sâmbătă, 28 decembrie 2024

despre bunici și nepoți sau invers


luni, 17 septembrie 2012

nu s-a inventat facultatea



 care să pregătească părinți, dragă doamnă profesoară..
Așa mi-a spus, cândva, la o ședință,  în care el era  părintele  copilului   creator al celor mai multe  boroboațe.
Multe cursuri de psihologie și de pedagogie voi fi citit  la viața mea,  sute de întâmplări  îmi vor fi dat bătaie de cap, ca dirigintă, multe nopți albe voi fi avut ca mamă și, de  la o vreme chiar, ca bunică..Vorbele lui îmi vin în minte de câte ori se iscă vreo situație dificilă. El,   negriciosul din ultima bancă, nu avea mai mult de patru clase.//
Fac parte din generația de copii, care și-au ascultat, necondiționat, părinții. M-am născut cu iubire și respect pentru ei. 
Să ieși din cuvântul părinților, să le întorci vorba era ceva de neconceput. A fost bine, ar fi fost  posibil și altfel, câteodată  cred că  știu,  alteori, mă încâlcesc de tot, căutând răspunsuri.
Pe atunci, în multe case,  locuiau trei generații. 
Nu știu dacă era greu, dacă putea fi , la fel de convenabil pentru toți, observam doar că, după o vreme,  asta s-a întâmplat și  la noi,  generația de mijloc, a părinților mei,  și-a construit altă casă.
 Eu , tot la bunici, găseam  că-mi este cel mai bine.
Anii au trecut,  bunicii, apoi și părinții s-au dus într-o altă lume.
Generația mea are, deja, nepoți.
Granițele între  părinți și copii s-au cam risipit.
 Ca să fii părinte cool, trebuie să-ți fi însușit o  anume tehnică a comunicării.
Ca să fii părinte bun, trebuie  să treci prin niște furci caudine, să știi să-i faci pe copiii tăi să te iubească.
 Sau doar să te respecte. 
Sau doar să-și amintească de tine.
 Ca să fii părinte, trebuie să înveți tot timpul, să găsești calea cea mai potrivită, de a rămâne  prietenul copilului tău.
Fermitatea?   Vorbă depășită.
Dacă ar fi să răspunzi la întrebarea  care este copilul preferat? sufletul tău, încercat prin atâtea, n-ar zăbovi în căutarea răspunsului. 
Ar scrie pe răbojul lui un poem- copilul preferat? 
Cel căruia , toată viața, indiferent cât de bine sau de rău o duce, indiferent cât de sus  a ajuns  sau cât de jos îl împinge viața, este cel pe care îl primești  cu brațele deschise, indiferent de  oră și de anotimp, nu contează  dacă te doare ceva, dacă somnul a uitat să vină, dacă ți-ai luat sau nu medicamentul.
Să-i auzi glasul este leacul potrivit la toate .//
Aseară, pe un post tv, am  văzut o familie, nici nu știu cum s-o numesc, să-i zic unică, 12 copii, între 6 și 19 ani.
Poate că i-ai văzut și tu,  te poți informa oricum. 
Sunt foarte frumoși, descurcăreți, poate chiar inventivi, talentați, cum or fi crescut 14 suflete într-un apartament închiriat,  două camere, un singur grup sanitar, pâinea costă 30 de euro lunar, zicea tatăl, altfel , un tip  pus pe șotii,  cu articulări sigure,  ocolitoare, când venea vorba despre chestiuni punctuale  ce meseria aveți? lucrați?//
 Am avut, în cariera mea de dirigintă, o elevă  dintr-o asemenea familie,  7 frați, 4 fete și 3 băieți. Am fost invitată la ziua Rahelei. Ce să zic?  Neașteptată experiență!
Comunitatea  lor religioasă  i-a ajutat să-și construiască o casă potrivită, la 12 km de oraș.//
 Cartea zice  să nu judeci, nici nu încerc, totuși, când aduci pe lume un copil, știi dinainte că,   de undeva,  sigur o să apară  expertul în arte marțiale, Jean Claude Van Damn, pregătit să-l angajeze  pentru filmul  lui,   cu asasini plătiți?
Tu ce spui?
p.s. te superi, dacă te rog să asculți un cântec, al cărui text înlocuiește cel mai  modern  tratat de pedagogie??



 

duminică, 16 septembrie 2012

să fim, din nou, copii!



Îmi plac toamnele!  Cu toată vraiștea de nuanțe și senzații pe care o aduc.
Îmi place starea florii din frunze, a ierbii, a străzii și mai ales  a copiilor. A copiilor mei, pe care, cu ochii minții, îi văd iarăși  târându-și ghiozdanele doldora de cărți ,  culori , foi rupte,  creioane fără vârf,  câte o jumătate de măr, lipită de coperta vreunui caiet..și serile noastre, fiecare povestind cu haz  câte și mai câte.
 Îmi plac toamnele mele de profesoară , ședințele cu părinții  bobocilor dintr-a cincea,  cu  zeci de întrebări, ochii mirați,  degete  plimbate prin părul ciufulit,  foșnet  de  foi, miros  de vopsea,   curtea plină de larmă..
Vizita cuiva m-a trimis cu gândul  la însemnările  de anul trecut..
Fuge vremea!
 

bastonașe cu aromă de gutui

Întâia mea zi de școală se risipește printre întâmplări.
Aveam trei rânduri  de  bunici, adevărată comoară!
 Trei bunici iubitoare!
În prima  zi de școală, am pierdut-o pe cea mai dragă dintre ele, măicuța,  mama adoptivă a tatei. 
Întâmplare greu de înțeles pentru un  copil . //
Prinși în treburile lor, care nu se terminau decât odată cu lăsarea nopții, părinții mă lăsau în grija bunicului văduv.
 Era pădurar. 
Nu pleca niciodată fără bastonul lui alb, pe care  nu știu din ce arbore și-l făcuse.
Nu se sprijinea  în el, îl purta pe mână.//
Era o toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.
În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții,  își răsfira,  generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.

Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.
Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că,   de rea ce este,  doamna are o spărtură în cerul gurii.
Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.
Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.
Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//
Talițu era pădurar.
Pentru  copaci..
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.

 cine te-a învățat să scrii?


joi, 12 iulie 2012

rațíonamentul și rațíunea


 sunt departe de a fi sinonime, Alexandre Dumas- fiul

E vară, vacanță, soare cât să facem  față pentru  trei ierni  la rând, una/alta,   ordine în gânduri, printre hârtii, așa am descoperit , într-un caiet vechi- clasa a XI- real, o  problemă.
 Să  nu-mi ceri, te rog frumos, autorul, că nu-l știu. Eu am transcris  conținutul.
 Rezolvarea?  Să vedem!

Oricare om are, în mod normal, doi părinți, patru bunici și opt  străbuni.
 Până aici, nimic complicat. 
Dacă privim înapoi,  cu fiecare generație, numărul  antecesorilor   se dublează,  întâia generație ( din urmă) sunt cei doi părinți, adică 2 la puterea 1, a doua, sunt bunicii, adică 2 la puterea 2. Ar urma străbunicii, 8, adică 2 la puterea 3.
Și dacă ne tot ducem  cu gândul înapoi, a N-a generație ar număra  2 la puterea n strămoși,  pentru fiecare om din ziua de astăzi.
Biologia  zice că  generațiile se succed  cam la 25 de ani.
Înseamnă că în urmă  cu   500 de ani, deci, prin anii 1512, asta însemnând cu   20 de generații în urmă, pe pământ  viețuiau 2 la puterea 500:25, deci 2 la puterea 20, ceea ce înseamnă 1048578 strămoși  ai fiecăruia dintre noi.
Eu n-am socotit, calculul  a fost făcut de  autorul problemei, nu am niciun motiv să nu-l cred.
Rezultă , din ce spune el, că populația globului, în urmă cu o jumătate de secol, era mult  mai mare decât astăzi.
În februarie 2012, populația Terrei era de 7 miliarde.
 Dacă acum aproape o   jumătate de secol,  când  a fost gândită problema, populația  globului număra  3,5 milioane de oameni, se întreabă retoric  autorul,  în secolul al XV-lea, pământenii ar fi  ajuns la  de  3,5  milioane de  miliarde de oameni?
 Dar  dacă o raportăm la  cele 7 miliarde actuale, ajungem la astronomicul număr  de  7 milioane de miliarde de oameni??

 
 O fi posibil, știut fiind  că populația  globului crește, nu scade?
 Pe Wikepedia , citesc că  astăzi populația  Terrei este  de 10 ori mai mare  decât acum 400 de ani...ce să mai alegi?
Tu cum zici? Ar fi încăput atâta lume pe Pământ?
Ar fi fost mult prea mare înghesuiala?
Să se fi mutat , deja, unii pe alte planete?//

luni, 28 mai 2012

nu înțelegi un lucru


pe deplin, decât dacă  poți să i-l explici bunicii. Albert Einstein


Colega  mea de liceu, LC, buni,  ca și mine, mi-a expediat o mică parabolă. 
Am citit, am  tot citit ,  și m-am dus cu gândul  așa, la câte  altele, cine sunt, de unde  vin..  nu (mai) lungesc vorba- citește , și vei afla!
 In prima zi, D-zeu a creat cainele si i-a zis: 
A doua zi, D-zeu a creat maimuta si i-a zis:
"Inveseleste-i pe oameni cu maimutarelile tale si fa-i sa râda. Pentru asta iti dau o viata de 20 de ani."
Maimuta a zis:"Sa ma maimutaresc 20 de ani? Asta-i destul de mult ! Ce-ar fi sa-ti dau 10 ani inapoi cum a facut si cainele ?"


Si D-zeu a fost de acord.
A treia zi, D-zeu a creat vita si i-a zis:
"Tu sa mergi toata ziua pe cimp cu taranul, sa suferi de arsita soarelui, sa ai vitei si sa dai lapte sa poti intretine familia taranului. Pentru asta iti dau 60 de ani de viata."
Vita a raspuns:" Asta e o viata destul de grea ,si tu vrei ca eu sa traiesc 60 de ani? Ce-ar fi sa pastrez 20 si sa-ti inapoiez 40?"
Si D-zeu a acceptat si de aceasta data.
In ziua a patra, D-zeu l-a creat pe om si i-a zis:
"Mananca, dormi,casatoreste-te si bucura-te de viata. Pentru asta iti dau 20 de ani."
Dar omul a zis:" Numai 20 de ani ? Este posibil sa-mi dai mie cei 20 de ani ai mei ,cei 40 pe care ti i-a inapoiat vita,cei 10 de la maimuta si 10 de la caine, pentru a avea o viata de 80 de ani ?"
" Sigur !" a zis D-zeu ,"tu ai cerut-o "
Acesta este deci motivul pentru care in primii 20 de ani mancam , dormim, ne jucam si ne distram. Urmatorii 40 de ani muncim ca sclavii in soare ca sa ne intretinem familiile. 
Dupa care ne maimutarim timp 10 ani ca sa ne bucuram nepotii.
 Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea .
Acum viața v-a fost explicată!//
M-am   trezit mămică , fără să știu prea multe despre această meserie.  Am pus toată iubirea mea în tot ce am făcut și m-am străduit  să  fac orice lucru cât mai bine cu putință.
Nu știu cât am reușit, am învățat din mers- timpul, meseria,  problemele   m-au tot  împins, încoace și încolo..
Cum ar fi trebuit să fii, ca să ajungi un părinte  foarte bun?
 Până unde poate merge exigența?
 Este bine să-i ceri copilului tău  cât mai mult sau să-l lași să dea cât este el dispus?
 Ești responsabil pentru viitoarea lui carieră, pentru  viața lui?
 Să nu-mi spui că,  indiferent de ce parte a mesei te afli- părinte / fiu /nepot/potențial  părinte   nu ți-ai pus întrebări..//
Despre  cum sunt eu ca buni, parcă n-aș vorbi, pun doar niște fotografii. //





Nepotul cel mare mi-a împrumutat , pentru o cursă, bicicleta lui.)


S-a întâmplat ca, în avion, să  avem locuri, una lângă cealalaltă.
Amândouă suntem   buni.  
Eu, mai bogată, ea- bunica unui   băiat, nu contează câți are , oricum, este elev de gimnaziu. 
Mama lui este foarte ocupată, muncește de dimineață până seara târziu, astfel că  băiatul   își petrece mult timp cu bunica.
 Tânărului nu-i place să citească, ar face orice - baschet, role,  internet,  să citească NU!
 Și nu doar lui nu-i place lectura, este chestie generală, așa că profesoara, neavând încotro,  le-a dat de citit un  singur capitol dintr-un roman  sadovenian. 
Frumos roman!
 Neamul șoimăreștilor. 158 de pagini.
 Ani de-a rândul,   la admiterea în liceu tot pica o temă din  acest roman, îți amintești, așa-i că n-ai uitat? //
Buni a căutat în bibliotecă și, negăsind cartea, a dat fuga la librărie și a cumpărat-o.
 Bucuroasă , că  a rezolvat partea cea mai grea a problemei, a  pus frumos cartea cu miros  proaspăt,  pe biroul nepotului, alături de   platoul cu  plăcințele.
-Vai, bunico, a întâmpinat-o  revoltat tânărul,  ai cumpărat toată cartea, cum le înțelegi tu, mereu,  pe dos!?
  Ți-am  explicat  clar  că am de citit doar un capitol...
  îmm, ce spui?