când nevăzute felinare luminează cărări

”dumneata, matale, tu”

povești adevărate pentru prieteni.

Fie și măcar pentru  o zi, iată-ne, din nou,copii. 

Copii mici, copii mari, tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, câtă vreme simți cu  sufletul acel  ceva tainic, inocent, tot copil poți  fi.
 Indiferent de vârstă.

V. este medic, foarte căutat chirurg, născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată, la o petrecere, pe atunci,toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ...
Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

-Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem tot mai  rar,numărul prietenilor  de odinioară  s-a tooot subțiat..

  Nu știu cum i se adresează doctorului nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte seara aceea.

Și copiii noștri bucălați, împărțindu-și cuburile și cărțile de colorat, maimuțoii( era plină casa de figurine), revistele Rahan,tractorașele  de plastic roșu, cățeii fără codițe.

 Tata și mama sunt în sufletul meu .
Icoane.

Eu, copilul lor, păstrez în minte imagini  luminoase, fiii mei sunt  bărbați, ei înșiși părinți.

Eu sunt„buni”pentru  cinci  nepoți de vârste diferite, risipiți  în lume, fiecare cu drumul lui.

 În dimineața asta, m-am uitat prin poze.

Și  nu le-am spus părinților  ”tu„...

Am lăcrimat duios. 

La mulți ani, copii, oricâți ani numărați!💓

fericirea și eternitatea clipei

  „Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:

Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori  te îneci, ori înoți„.Anthony  Hopkins

( autobiografia), pagina78

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.

Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.

Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.

Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.

Ceva cald mă învăluia.

Cred că era fericirea!

Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.

Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.

Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol

A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!

Eram fericită!

Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.

Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,

Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.

Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„

Ieri, m-am dus împreună  cu mai mulți  foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care  noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.

La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte  fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut  în anii mei de  profesoară... 

În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și  promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri  erau  școlari,ne întâlneam  în vacanțe la mare  sau la munte.

Un  om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel, 

, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată,  flori, lumină..

Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea  este mult prea agitată..

Citesc o carte  frumoasă, un fel de  anatomie a unui suflet special, cum zice  cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.

„Cine sunt?

Unde sunt?

Când se întâmplă?

Ce vreau?

De ce vreau asta?

 Cum să obțin asta?

Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//

Cam multe întrebări, așa-i?  că nici timp nu-ți mai rămâne  să ghicești pe unde o fi hoinărind  fericirea.

gânduri pe cerul vieții

povești reale pentru prieteni

Purtăm în noi sute / mii de răsărituri și tot atâtea apusuri de soare.

Poate că ar trebui să ne gândim mai des câte ne-au rămas în suflete.

Am aici două imagini- mi le-a adus în față fb.

Prima dintre ele, din amfiteatrul facultății noastre, nu este romantică, este doar un elogiu adus prieteniei și bunei colegialități: Petrică, Petre

Nicolescu, a fost colegul meu de bancă și al Marilenei Săpunaru, mai apoi Barceanu, în toți anii de facultate.

Ajunși la vârsta pensionării ( ufff!deloc nu-mi place vorba asta), am mers să revedem locul formării noastre ca profesori. Ne-am amintit multe întâmplări, de toate felurile.

Mulți dintre foștii colegi de facultate vor fi notând poeme printre nori și printre aștri.

Cea de-a doua imagine este din penultima clasă de liceu- era toamnă, o pauză scurtă, în câmp- practică agricolă se numea acțiunea noastră- aripi ne creșteau din suflete și din umeri, nu aveam vreme să ne gândim la primejdii, chiar dacă ele vor fi existat.

Opt dintre foștii colegi nu mai sunt, nici domnul profesor Rozner, care ne însoțea, nu mai este.

Unii aveau simțul umorului, Pufu, draga mea fostă colegă de bancă, pe care nu am revăzut-o niciodată de la bacaureat, ținea în buzunarul sarafanului o oglinjoară fermecată - costa doi lei, avea două fețe,Mioara Stoica, viitoare profesoară de biologie, avea pistrui foarte simpatici, Romiță , tehnicianul de mai apoi, era blajin, Dante s-a făcut arhitect, dar și-a încheiat tragic socotelile cu viața.

Cu simpaticul Cărăușu C Dumitru, tehnician și el ,am făcut naveta vreo două luni, cu bicicletele, Carmen, economista, îl amenința, în pauze, pe ”babacu ” că vine cu ” tăucu„...

Doamne, cum au zburat anii...

Iată-ne astăzi, câți mai suntem, bunici sfătoși cu nepoți mari și mici, aflați la o răspântie.

Lor le suntem datori, așa cum datori le suntem părinților și profesorilor noștri!

de la nepoți adunate

 Când nepotul meu cel mare, inginerul perseverent de astăzi, trecea  în clasa a II-a , îndrăgostit fiind de științele naturii, a frecventat  toată vara niște  cursuri de biologie, la ” Palatul copiilor „.

Era  chiar pasionat, citea fel și fel de date, articole, însemnări.

A început școala, lecția  de Limba Română  era  un fragment din ”Amintiri din copilărie„.

 Printre altele, Doamna  a întrebat  cum se numeau părinții lui  Nică.

Convins  că are cel mai bun răspuns, viitorul inginer a  răspuns: Ștefan și Salamandra. 

 Ridicând  sprânceana uimită, Doamna a zâmbit totuși...

   Abia acasă, când  părinții s-au amuzat copios  de povestea copilului, a înțeles el cât de aspru o botezase  pe  Smaranda ”cea plină de  minunății”. 

Au trecut anii, el a ajuns în clasa a  VIII-a, ”buni„  făcea naveta săptămânal, că prea multe erau  de  pus la locul lor: argumentări de specii literare,  comentarii pe text, fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă. 

Drept răsplată pentru  câte o  realizare specială, îi  recompensam cu câte un dar.

 Într-o zi, i-am dus o colecție de pietre, pe care am cumpărat-o de la un inginer geolog.

  Era  duminică până-n prânz, noi ne  băteam mintea cu literatură,  el obosise, așa că am luat o pauză.

  Nu mică mi-a fost uimirea, când am văzut  cu câtă rapiditate, în fuior de scântei jucăușe, transformâ câteva pietre-de-colecție în mărunțiș.

Păstrez o prietenă  dragă din  anii copilăriei;am fost  colege de clasă în gimnaziu,mai apoi la liceu, în clase paralele,eu fiind realistă, că așa a  hotărât tata, îndrumat de către directorul liceului, consăteanul nostru, ea - la uman. 

Amândouă am urmat  Filologia, apoi viața  ne-a dus în orașe  depărtate.

 Ne vedem  din ce în ce mai mai rar.

  Vorbim la telefon.

  Nepotul ei are 7 ani. Ei doi merg la școală și se întorc acasă cu autobuzul. 

 În ultimele săptămâni, micuțul a fost martor la tot felul de discuții politice, între călători; unele chiar  agresive.

Într-o seară, toți ai casei se uitau la televizor.

 Se discuta aprins  

Băiatul se juca.

-Băi frate, ăsta ( știi tu la  cine  se referea micuțul)i-a manipulizat pe toți, răbufnește el, cărându-și trenulețul în altă cameră....

despre bunici și nepoți sau invers

Ne cunoscuserăm într-o altă excursie, așa că, în avion- călătoream spre Copenhaga-  am  vorbit  despre  tot felul de chestii.  Cel mai mult, despre nepoți, de  bună seamă.

 Doamna-  fost  procuror în  capitală- avea o fată jurist, care, la rându-i avea  un băiat. Elev în clasa a  VIII-a. 

 Buni  făcea naveta , zilnic, din   Drumul Taberei  în partea cealaltă a orașului, să-l aștepte pe  „nepoțel„, la prânz, cu mâncarea  caldă.  Se mai ciondăneau ei, motivul- lecțiile,mai ales. Și telefoanele. Dar se acceptau.

Într-o zi, nepotul, în vreme ce  buni  așternea frumos  masa,  îi  spune doamnei  că la școală i  s-au dat spre lectură câteva capitole  din „  Baltagul”.  Era  în vremea când Sadoveanu  se afla la mare  căutare,

  Buni a  fost extrem de fericită! 

 Avea cartea în bibliotecă de când fiica ei fusese elevă, dar  bucuroasă că nepotul vrea să citească, a mers degrabă și a cumpărat romanul cu  miros de tuș.

 La prânzul următor, s-a și prezentat în fața viitorului „lector„. Acesta s-a uitat la carte, s-a uitat și la  bunica radiind de fericire:

-Hai, mă buni, că ești culmea!!  

Culmea! 

Ți-am spus că este  vorba DOAR despre  câteva capitole. 

 Și tu vii  cu cartea întreagă...las-o dracului de treabă.

p.s. o fi de râs, o fi de plâns?

Bună seara, la Moș Ajun!

Lipsește zăpada,  îmi lipsesc de acasă copiii, bărbați  de-acum, plecați  cu ale lor în lumea asta mare, și, parcă, tot mai complicată. Aș vrea  să prind din nou în oglinda sufletului luminițele din ochii  lor, întorși acasă cu  obrajii roșii de ger, bucuroși  de bogăția darurilor primite. 
Aș vrea...
Ascult colinde, le toot ascult, ador muzica asta cuminte, luminoasă,  calmă,  răspund la ușă, cu fiecare an sunt tot mai puțini colindători, o fi altfel prin alte locuri, copiii nu se mai obosesc  pentru covrigi , nici pentru nuci, portocale sau bomboane.

Culeg stropul  de  magie din candoarea colindelor!
Să vă fie masa masă,
Să vă fie  casa casă,
La anul și la mulți ani!

cu ochi mari, duminica

Votul meu contează!
Burnițează.

Deloc agresiv, mai degrabă dulceag, duminica de noiembrie are ceva norvegian, și londonez, și franțuzesc, fiecare în parte și toate laolaltă.
Am votat!

În același loc, scump sufletului meu.
Cum să uit de câte ori am stat la ușa unei bărbătoase directoare, obligând-o să facă loc pe lunga ei listă de preferințe și pentru întâiul meu născut?
Am revăzut încăperile grădiniței, în care pentru fiecare dintre copiii mei am intrat  cu mult peste o mie  de ori.
Șorțulețe bleu, ciorăpei căzuți, ochi somnoroși, lacrimi ascunse, degețele cărând micul sac în care , de-a valma, se adunau culori, frunze, măști, hârtie lucioasă, bețișoare, fructe, plastilină.

Astăzi am votat cu gândul meu cel mai bun pentru copiii mei , pentru, deja elevi, nepoții mei!//
 Tu ai votat??

 Gândăcelul,
Elena Farago

De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Cș am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,

Și-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!...

Asa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!...

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Părinților isprava ta.

Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Și-oricât de mică ar fi ea!

răboj..

Ziua clipește în luciri  calme  de timp suspendat undeva..  de  ziua Sfântului  Ilie,bunica mea, maica Fănica,  împărțea mere dulci!
Simt aroma șorțului ei, negru, doldora de fructe pârguite ..peste părul împletit în două cozi subțiri,  un batic înnodat într- o parte, era cochetă, în felul  ei, nerostit, un  fir de busuioc se ivea, timid,  sub  bluza albă, cu șabace.

  Cuminte, vremea își toarce firul subțire în  adulmecări de felină..

La mulți ani  sărbătoriților de astăzi!

asemuind-o-n mintea mea

duminicii preasfinte..

La optsprezece/nouăsprezece visezi  să ai o nuntă ca în povești. 

Învețí  din mers lecția cuplului. 

Să  fii cea mai  formidabilă mamă devine teza ta cu exerciții dificile, clipă de clipă, cu lucrări  neanunțate, cu teze fără  semestre.

  Unele femei  reușesc, nu înseamnă că toate  se străduiesc,  să fie  nurori atrăgătoare. 

 Brusc, fără să fi avut timp să înțelegi  cum  și pe unde au fugit anii,  te trezești bunică.Bunica, de asta se numește ea buni, trebuie să fie  bună, caldă,  să aibă mereu un dar în poșetă..

Mama mare  sună prea bătrânește..este prea demodată, nu-i așa?

 Bunica! 
Doar Șt. O Iosif o simțea  în toată splendoarea duioșiei  sale! 

 Doamne, ce frumusețe ! 
Căta la noi așa de  blând, senină și tăcută..
   Ai avut vreme să te pregătești cum scrie la carte? 

Care să  fie secretul  bunicii contemporane?  Tot blândă și înțélegătoare? 
Poate-mi dai un sfat-
cum să le împaci pe toate, dacă    meseria ta   are mare legătură cu primul examen  adevărat al  celui mai mare dintre nepoți?

scrisoare

Dragă Moș Crăciun,
Fii bun cum doar tu știi să fii! 

Ai grijă  de noi,  toți, uită că am fost neascultători.
Dă-ne sănătate, iubire și puterea de a-i înțelege pe ceilalți!  
Apără-i pe copiii și pe nepoții noștri de  tot ce este rău și călăuzește-le pașii, mereu, spre Lumină!
Fă ca în noaptea asta să ningă  deasupra noastră cu înțelepciune și iubire!
Crăciun frumos tuturor!          sursa:http//i6.tagstat.com

un dar de la Otty!

f!un dar de la Ște

școala cea mai bună

Poate că , înainte de a -mi așterne aici incertitudinile, ar fi trebuit să citesc  maldărul de  idei/teorii/legi/ ordonanțe și-nu-mai-știu -ce-alte-înscrisuri  se tot adună , de la o vreme încoace, când vine vorba despre  învățământul nostru cel de astăzi. Și de mâine.

  Nici măcar  teoria lui Maiorescu despre școala prostă n-am găsit-o, oricât am scotocit în bibliotecă.

 Așa   că am ales câteva cugetări ale cărturarului care,  în 1876  devine ministru la Culte și Instrucțiune publică, în cabinetul Lascăr Catargiu.
Scopul educației  este nimicirea marginii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.
Judecata mulțimii conține totdeauna un adevăr, chiar dacă este denaturat prin răutate.
În fiecare om sunt, cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțurilor.
Eu scriu cum simt.//
Să fie  doar goana după subiecte de senzație? 

Să fie dorința de a pune umărul la clintirea căruței poticnite în nămolul cleios al vremurilor?
Sau , pur și simplu, asta este realitatea?
Sunt doar câteva  întrebări, dintr-un noian, care-mi vin în minte, ascultând/văzând campania  de a pune pe tapet, de vreo câteva luni, școala.
Să ne înțelegem: nu pornesc , din start,  cu  ideea că este  rău. Dar nici că este bine.
Că există profesori care au luat și probabil vor mai fi luând mită este o certitudine.
Că o doamnă învățătoare se poartă ca un jandarm, brutalizându-i pe  micuți, în vreme ce  mulți părinți  au concurat ca odraslele lor să fie înscrise la clasa dumneaei, pentru că îi pune la punct, este o realitate.
Că un domn profesor-diriginte n-a învățat că pe diploma oricărui educator  nu scrie că va lucra cu  genii, dar nici cu  ființe bătute de soartă, cărora nu ai dreptul să le lipești etichete  jignitoare pe suflet, pentru toată viața, iarăși este o realitate.
Că o educatoare de la o grădiniță, din nu știu ce sat, unde copiii vin să  primească dragoste și lumină, îi sedează ca să stea lipiți de scăunele , și asta este o realitate. Monstruoasă.
Șirul faptelor/întâmplărilor/exemplelor Așa nu se mai poate ar  continua..din nefericire.
DAR
părerea mea este  că nu aceste fapte/fenomene/întâmplări  reprezintă școala noastră.
Am slujit catedra, școala, învățătura  cu toată dragostea , implicându-mă cât am putut. Cât poate o ființă.
Am fost percepută ca o profesoară exigentă. 

Dar și  de-a noastră.

Sigur că au fost destui care  m-au înjurat. Parcă n-aș crede că  o fac și acum, mai ales că sunt  părinți.
Nu poți fi profesor perfect, oricât ți-ai dori. Greșeli poți face zilnic-copiii sunt diferiți, situațiile sunt, de fiecare dată, altele. Tu ești, în fiecare clipă, altul. Pentru că lucrezi cu ființe aflate în creștere, în evoluție, ele însele influențate de N factori.
Ca dirigintă, într-o carieră de mai bine de treizeci și cinci de ani, m-am lovit de  nu mai știu câte probleme.

 De toate felurile. 

Am citit,  am făcut nopți albe, am plâns,  am căutat, am greșit, am corectat,  iar am căutat . 
Și am mers mai departe.
 Știi ce a făcut odată o mămică tânără,  cuminte, după ce am discutat cu ea vreo jumătate de oră? Și-a  smuls nasturii de la bluza de pânză topită- un sân îi fusese extirpat..a mai trăit  câteva luni.
Acum,  urmărind lucrurile din afară, le pot judeca mult mai limpede, mai pe îndelete, doar că asta nu folosește nimănui. 

Nici chiar familiei mele- am trei nepoți, care învață în tot atâtea tipuri de școli. 

Opiniile părinților lor nu prea se potrivesc cu opiniile mele. Din nefericire.
Nu pot să-mi pierd  încrederea în școala de stat. 

Nici în profesori.
Nu poți  arunca tot timpul cu pietre, așteptând să crească flori, așteptând  ca lumea și viața să progreseze.//

N-am făcut, brusc, o pasiune pentru Titu Maiorescu, dar  ce spune el  mi se pare  potrivit A înțelege  pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui;  cine  nu a avut aceasta îi rămâne străin.//
tu ce părere ai?

nu s-a inventat facultatea

 care să pregătească părinți, dragă doamnă profesoară..

Așa mi-a spus, cândva, la o ședință,  în care el era  părintele  copilului   creator al celor mai multe  boroboațe.

Multe cursuri de psihologie și de pedagogie voi fi citit  la viața mea,  sute de întâmplări  îmi vor fi dat bătaie de cap, ca dirigintă, multe nopți albe voi fi avut ca mamă și, de  la o vreme chiar, ca bunică..Vorbele lui îmi vin în minte de câte ori se iscă vreo situație dificilă. El,   negriciosul din ultima bancă, nu avea mai mult de patru clase.//

Fac parte din generația de copii, care și-au ascultat, necondiționat, părinții. M-am născut cu iubire și respect pentru ei. 
Să ieși din cuvântul părinților, să le întorci vorba era ceva de neconceput. A fost bine, ar fi fost  posibil și altfel, câteodată  cred că  știu,  alteori, mă încâlcesc de tot, căutând răspunsuri.

Pe atunci, în multe case,  locuiau trei generații. 
Nu știu dacă era greu, dacă putea fi , la fel de convenabil pentru toți, observam doar că, după o vreme,  asta s-a întâmplat și  la noi,  generația de mijloc, a părinților mei,  și-a construit altă casă.
 Eu , tot la bunici, găseam  că-mi este cel mai bine.

Anii au trecut,  bunicii, apoi și părinții s-au dus într-o altă lume.
Generația mea are, deja, nepoți.

Granițele între  părinți și copii s-au cam risipit.
 Ca să fii părinte cool, trebuie să-ți fi însușit o  anume tehnică a comunicării.

Ca să fii părinte bun, trebuie  să treci prin niște furci caudine, să știi să-i faci pe copiii tăi să te iubească.
 Sau doar să te respecte. 
Sau doar să-și amintească de tine.

 Ca să fii părinte, trebuie să înveți tot timpul, să găsești calea cea mai potrivită, de a rămâne  prietenul copilului tău.

Fermitatea?   Vorbă depășită.

Dacă ar fi să răspunzi la întrebarea  care este copilul preferat? sufletul tău, încercat prin atâtea, n-ar zăbovi în căutarea răspunsului. 
Ar scrie pe răbojul lui un poem- copilul preferat? 
Cel căruia , toată viața, indiferent cât de bine sau de rău o duce, indiferent cât de sus  a ajuns  sau cât de jos îl împinge viața, este cel pe care îl primești  cu brațele deschise, indiferent de  oră și de anotimp, nu contează  dacă te doare ceva, dacă somnul a uitat să vină, dacă ți-ai luat sau nu medicamentul.

Să-i auzi glasul este leacul potrivit la toate .//

Aseară, pe un post tv, am  văzut o familie, nici nu știu cum s-o numesc, să-i zic unică, 12 copii, între 6 și 19 ani.

Poate că i-ai văzut și tu,  te poți informa oricum. 
Sunt foarte frumoși, descurcăreți, poate chiar inventivi, talentați, cum or fi crescut 14 suflete într-un apartament închiriat,  două camere, un singur grup sanitar, pâinea costă 30 de euro lunar, zicea tatăl, altfel , un tip  pus pe șotii,  cu articulări sigure,  ocolitoare, când venea vorba despre chestiuni punctuale  ce meseria aveți? lucrați?//

 Am avut, în cariera mea de dirigintă, o elevă  dintr-o asemenea familie,  7 frați, 4 fete și 3 băieți. Am fost invitată la ziua Rahelei. Ce să zic?  Neașteptată experiență!

Comunitatea  lor religioasă  i-a ajutat să-și construiască o casă potrivită, la 12 km de oraș.//

 Cartea zice  să nu judeci, nici nu încerc, totuși, când aduci pe lume un copil, știi dinainte că,   de undeva,  sigur o să apară  expertul în arte marțiale, Jean Claude Van Damn, pregătit să-l angajeze  pentru filmul  lui,   cu asasini plătiți?

Tu ce spui?
p.s. te superi, dacă te rog să asculți un cântec, al cărui text înlocuiește cel mai  modern  tratat de pedagogie??

 

cred în copil

 așa cum se credea în apostoli, Victor Hugo, Arta de a fi bunic

Când  mi-a venit pe lume primul fiu, iarna își torcea povestea ei blândă în grai nerostit de ursitoare.

 Din clipa aceea, am învățat să merg alergând, să uit de somn și de odihnă, să-mi pregătesc examenele ( eram studentă) ascultându-i gânguritul,  spălând și călcând scutece, măsurând temperaturi,  răcind ceaiul,  plimbând căruciorul   prin casă, în miez de noapte,  chiar dacă a doua zi  aveam seminar la dialectologie sau la filozofie.

 Când a crescut, într-o zi,  mi-a promis  o trusă completă Helena Rubinstein. 
La prețurile de astăzi, uitarea pare ceva firesc..

Fuge vremea, de niște ani,  fiul meu este  tată.

Doi lei, două minuni! 

Unul  mic,  de ieri , mai  mare!
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/10/paradis-vine-din-persana.html

Și unul mare! De astăzi,  și mai mare!
 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/07/povestea-unui-leu.html
La mulți ani, lei paralei!

Există niște sfaturi  pentru cine se vrea bunic perfect-  să nu oferi pijamale  și  cărți de gramatică.

 Cum să fiu eu  buni perfectă, dacă   leul cel mare mă identifică , de fiecare dată, cu gramatica?

 Cât contează că  , indiferent de  stare,  pot  juca  de-a v-ați ascunselea,  că  mi-am cumpărat pantofi  pentru volei și   fotbal, că  spun  frumos, seara,   Albă- ca- zăpada, Ursul păcălit de vulpe, Scufița roșie,  cu grijă mare să nu ocolesc vreun amănunt sau  că mereu  mi-e dor de toate  clipele  petrecute cu ei, mai ales când  ne plimbăm cu bicicletele, în jurul lacului?//
știi, cumva, cum poți ajunge o buni perfectă?
 

rațíonamentul și rațíunea

 sunt departe de a fi sinonime, Alexandre Dumas- fiul

E vară, vacanță, soare cât să facem  față pentru  trei ierni  la rând, una/alta,   ordine în gânduri, printre hârtii, așa am descoperit , într-un caiet vechi- clasa a XI- real, o  problemă.

 Să  nu-mi ceri, te rog frumos, autorul, că nu-l știu. Eu am transcris  conținutul.

 Rezolvarea?  Să vedem!

Oricare om are, în mod normal, doi părinți, patru bunici și opt  străbuni.
 Până aici, nimic complicat. 
Dacă privim înapoi,  cu fiecare generație, numărul  antecesorilor   se dublează,  întâia generație ( din urmă) sunt cei doi părinți, adică 2 la puterea 1, a doua, sunt bunicii, adică 2 la puterea 2. Ar urma străbunicii, 8, adică 2 la puterea 3.

Și dacă ne tot ducem  cu gândul înapoi, a N-a generație ar număra  2 la puterea n strămoși,  pentru fiecare om din ziua de astăzi.

Biologia  zice că  generațiile se succed  cam la 25 de ani.

Înseamnă că în urmă  cu   500 de ani, deci, prin anii 1512, asta însemnând cu   20 de generații în urmă, pe pământ  viețuiau 2 la puterea 500:25, deci 2 la puterea 20, ceea ce înseamnă 1048578 strămoși  ai fiecăruia dintre noi.

Eu n-am socotit, calculul  a fost făcut de  autorul problemei, nu am niciun motiv să nu-l cred.

Rezultă , din ce spune el, că populația globului, în urmă cu o jumătate de secol, era mult  mai mare decât astăzi.

În februarie 2012, populația Terrei era de 7 miliarde.
 Dacă acum aproape o   jumătate de secol,  când  a fost gândită problema, populația  globului număra  3,5 milioane de oameni, se întreabă retoric  autorul,  în secolul al XV-lea, pământenii ar fi  ajuns la  de  3,5  milioane de  miliarde de oameni?
 Dar  dacă o raportăm la  cele 7 miliarde actuale, ajungem la astronomicul număr  de  7 milioane de miliarde de oameni??
 

 O fi posibil, știut fiind  că populația  globului crește, nu scade?
 Pe Wikepedia , citesc că  astăzi populația  Terrei este  de 10 ori mai mare  decât acum 400 de ani...ce să mai alegi?

Tu cum zici? Ar fi încăput atâta lume pe Pământ?

Ar fi fost mult prea mare înghesuiala?

Să se fi mutat , deja, unii pe alte planete?//

nu înțelegi un lucru

pe deplin, decât dacă  poți să i-l explici bunicii. Albert Einstein


Colega  mea de liceu, LC, buni,  ca și mine, mi-a expediat o mică parabolă. 
Am citit, am  tot citit ,  și m-am dus cu gândul  așa, la câte  altele, cine sunt, de unde  vin..  nu (mai) lungesc vorba- citește , și vei afla!

 In prima zi, D-zeu a creat cainele si i-a zis: 

"In fiecare zi sa stai in usa casei si sa latri la oricine intra in casa sau trece prin fata ei . Pentru asta iți dau 20 de ani de viata."Cainele a raspuns :"E prea mult timp pentru a sta si a latra. Ce-ar fi sa-mi dai doar zece ani si sa-i pastrezi pe ceilalti zece?"Si D-zeu a fost de acord.

A doua zi, D-zeu a creat maimuta si i-a zis:
"Inveseleste-i pe oameni cu maimutarelile tale si fa-i sa râda. Pentru asta iti dau o viata de 20 de ani."
Maimuta a zis:"Sa ma maimutaresc 20 de ani? Asta-i destul de mult ! Ce-ar fi sa-ti dau 10 ani inapoi cum a facut si cainele ?"

Si D-zeu a fost de acord.
A treia zi, D-zeu a creat vita si i-a zis:
"Tu sa mergi toata ziua pe cimp cu taranul, sa suferi de arsita soarelui, sa ai vitei si sa dai lapte sa poti intretine familia taranului. Pentru asta iti dau 60 de ani de viata."
Vita a raspuns:" Asta e o viata destul de grea ,si tu vrei ca eu sa traiesc 60 de ani? Ce-ar fi sa pastrez 20 si sa-ti inapoiez 40?"
Si D-zeu a acceptat si de aceasta data.
In ziua a patra, D-zeu l-a creat pe om si i-a zis:
"Mananca, dormi,casatoreste-te si bucura-te de viata. Pentru asta iti dau 20 de ani."
Dar omul a zis:" Numai 20 de ani ? Este posibil sa-mi dai mie cei 20 de ani ai mei ,cei 40 pe care ti i-a inapoiat vita,cei 10 de la maimuta si 10 de la caine, pentru a avea o viata de 80 de ani ?"
" Sigur !" a zis D-zeu ,"tu ai cerut-o "
Acesta este deci motivul pentru care in primii 20 de ani mancam , dormim, ne jucam si ne distram. Urmatorii 40 de ani muncim ca sclavii in soare ca sa ne intretinem familiile. 

Dupa care ne maimutarim timp 10 ani ca sa ne bucuram nepotii.

 Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea .
Acum viața v-a fost explicată!//

M-am   trezit mămică , fără să știu prea multe despre această meserie.  Am pus toată iubirea mea în tot ce am făcut și m-am străduit  să  fac orice lucru cât mai bine cu putință.
Nu știu cât am reușit, am învățat din mers- timpul, meseria,  problemele   m-au tot  împins, încoace și încolo..

Cum ar fi trebuit să fii, ca să ajungi un părinte  foarte bun?

 Până unde poate merge exigența?

 Este bine să-i ceri copilului tău  cât mai mult sau să-l lași să dea cât este el dispus?

 Ești responsabil pentru viitoarea lui carieră, pentru  viața lui?

 Să nu-mi spui că,  indiferent de ce parte a mesei te afli- părinte / fiu /nepot/potențial  părinte   nu ți-ai pus întrebări..//

Despre  cum sunt eu ca buni, parcă n-aș vorbi, pun doar niște fotografii. //

Nepotul cel mare mi-a împrumutat , pentru o cursă, bicicleta lui.)


S-a întâmplat ca, în avion, să  avem locuri, una lângă cealalaltă.
Amândouă suntem   buni.  

Eu, mai bogată, ea- bunica unui   băiat, nu contează câți are , oricum, este elev de gimnaziu. 

Mama lui este foarte ocupată, muncește de dimineață până seara târziu, astfel că  băiatul   își petrece mult timp cu bunica.

 Tânărului nu-i place să citească, ar face orice - baschet, role,  internet,  să citească NU!
 Și nu doar lui nu-i place lectura, este chestie generală, așa că profesoara, neavând încotro,  le-a dat de citit un  singur capitol dintr-un roman  sadovenian. 

Frumos roman!

 Neamul șoimăreștilor. 158 de pagini.

 Ani de-a rândul,   la admiterea în liceu tot pica o temă din  acest roman, îți amintești, așa-i că n-ai uitat? //

Buni a căutat în bibliotecă și, negăsind cartea, a dat fuga la librărie și a cumpărat-o.

 Bucuroasă , că  a rezolvat partea cea mai grea a problemei, a  pus frumos cartea cu miros  proaspăt,  pe biroul nepotului, alături de   platoul cu  plăcințele.

-Vai, bunico, a întâmpinat-o  revoltat tânărul,  ai cumpărat toată cartea, cum le înțelegi tu, mereu,  pe dos!?

  Ți-am  explicat  clar  că am de citit doar un capitol...

  îmm, ce spui?