toate curg

  doar într-un sens. Mai repede, mai lent...

povești pentru prieteni.

Cumva, ar depinde doar de starea sufletească.Mie îmi plac amintirile. De toate felurile.

Binele, acea stare blândă care te ocrotește precum, cândva, degetele mamei, nu ar avea atâta căldură, dacă, din când în când, nu ai primi câte o răpăială ca de ploaie rece.

Când îmi trimit gândurile în copilărie sau ele mă trimit acolo pe mine, nu sunt deloc tristă.

Dimpotrivă, aș zice. Mă simt între ai mei, revăd locuri dragi, mă împresoară senzații dulcege, parcă și gustul este altul decât cel din clipa asta.

De Bobotează

”Tale”,bunicul meu matern,a făcut naveta,toată viața: de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.Nu se plângea niciodată.

Mama era a doua între cei șase copii,trei fete si trei băieți.

La bunici, mergeam, trecând două sate și un câmp. Pe jos. Sau în căruță. Cu bicicleta, ceva mai târziu.

De trei- patru ori pe an, rămâneam la ei,câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă,cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă.

Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână.

Târziu, mi-am zis, mai mult ppentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar câțiva kilometri de cel al bunicilor mei.

Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.

Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.

La fel.

Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.

Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată.

Cu chiu , cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.

Eram prin clasa a VII-a.

La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.

Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul. Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.

De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca. N-am prins niciodată spectacolul, pentru că nici ”mare” nu-l vedea. Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.

Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.

Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.

Nepoții sunt bunici.

Care pe unde.

O fi prins cineva clipa când fuge copilăria?

Toate reacţiile:

1Gina Rizea