ce nu se uită

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câta carte învățase. Vorbea frumos. Corect și atent.

 Era o doamnă. Doamna Pandele.

 Când nu tricota, cosea la mașina din camera cea mai luminoasă. Dacă nu avea treburi în grădina de zarzavat, o găseai în bucătărie. Mirosind a busuioc uscat. 

Ținea fete în gazdă. Eleve de liceu. Era cunoscută în toate satele din preajma orășelului. În anotimpurile reci, când  liceenele renunțau la navetă, părinții lor sunau la ușa doamnei Pandele. 

Am locuit în casa cu încăperi mari și ferestre umbrite de cireși, un trimestru. Ultimul din liceu. Din motive serioase:acoperișul căminului se rupsese de tot, ploua ca afară, iar vântul sufla în voie, printre paturi.

În cele câteva luni, în scurte pauze furate, ca un drept câștigat, printre poeme, logaritmi, aldehide, teze, extemporale și emoții, multe lucruri, aparent simple, am învățat. Îi sorbeam vorbele , urmărind fascinată degetele iuți trebăluind neobosite.

Pentru tocănița ei de cartofi, din Postul Paștelui, presărată cu verdeață din belșug, lăsai deoparte orice alt fel de mâncare,friptură proaspătă de-ar fi fost.

Fața de masă albă. Ca și pâinea. 

Fustița gospodinei- roșie, verde sau înflorată. Creață. Deasupra genunchiului. 

În colțul mesei- un fir de ceva, salcie pletoasă, cerceluș, într-un pahar, dacă vaza este prea costisitoare.💖

Mi-a lucrat rochia de banchet. 

Triple voal creme. Cu mânecuță scurtă, bufantă. 

De la coafor, ne-am întors- eu și câteva colege- cu breton pe toata fruntea și coc, pentru o ultima ' inspecție'.

În urmă cu vreo doi ani, într-o seară pripită, am trecut prin dreptul casei.

Albe și roșii,nestingherite, nalbele acoperiseră ferestrele.

 În curte, pâlcuri de iarbă. 

 Dincolo de perdeluța ușii de la bucătărie, mi s-a părut  că zăresc șorțul în carouri mici, albastre.

p.s. imaginea    cu gara  nu-mi aparține”, o păstrez de câțiva ani, pentru că așa o am eu în suflet.💖