”Când îți merge rău, ține capul sus!”

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu”.

W Shakespeare.

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva, care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să îți asumi nu știu câte categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată în adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obișnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiași zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care îi întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimăm, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, primim de la viață  ce vrea ea.

După  trei seri de întâmplări, în care  cei care  vor să ocupe  fotoliul de la 

Cotroceni(actori cu sau fără pregătire, cineva a folosit  Credința  până la blasfemie), în fața unor săli pline  din palatul Cotroceni și a  noastră, cei  din fotoliile de acasă,  concentrați/ atenți/ încrezători/revoltați/ scârbiți/ rușinați,eu  mă  întorc la spusele  Suveranului Pontif, Papa Francisc, din cartea  Lui, ”Speră”, pe care o citesc:

„Ura, dezbinarea și răzbunarea nu fac decât să ne otrăvească speranța și ne răpesc tot ceea ce am  vrea să apărăm, ceea ce iubim„.