”Când îți merge rău, ține capul sus!”

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu”.

W Shakespeare.

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva, care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să îți asumi nu știu câte categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată în adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obișnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiași zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care îi întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimăm, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, primim de la viață  ce vrea ea.

După  trei seri de întâmplări, în care  cei care  vor să ocupe  fotoliul de la 

Cotroceni(actori cu sau fără pregătire, cineva a folosit  Credința  până la blasfemie), în fața unor săli pline  din palatul Cotroceni și a  noastră, cei  din fotoliile de acasă,  concentrați/ atenți/ încrezători/revoltați/ scârbiți/ rușinați,eu  mă  întorc la spusele  Suveranului Pontif, Papa Francisc, din cartea  Lui, ”Speră”, pe care o citesc:

„Ura, dezbinarea și răzbunarea nu fac decât să ne otrăvească speranța și ne răpesc tot ceea ce am  vrea să apărăm, ceea ce iubim„.

pe scara sufletului

 Și-au ridicat o căsuță. Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara. Îi spuneau timnic.

De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.

Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.

Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.

 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

Când sora cea mică abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții. Au înfiat-o. Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, mezina  avea, deja,  al treilea copil.//

I-am cunoscut pe cei doi bătrânei,  care  s-au ocrotit unul pe altul, toată viața Oameni cu frica lui Dumnezeu.   Până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post. Au depășit  câte nouăzeci de ani//

Căsuța lor nu mai este de mulți ani, nu știu de ce. Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet. Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul. Cine le-o fi rostuind pe toate?

 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele,  am ridicat o căsuță.

Alte vremuri. Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă. Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?

Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.

Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...// 

pe cine și cum mai hrănim?

Ieri am vorbit despre  noi și despre nepoțeii noștri, de o vreme  vorbim despre  noi, ca neam.

Despre câte ni se întâmplă și nu se mai limpezesc.Știam că am undeva, pe o pagină de blog, un chip ciudat, pe care, când cineva mi l-a dăruit,  l-am făcut eroul  unei povești  . //

 Auzi tot mai des spunându-se îngăduitor oameni suntem.
Nimic din ce este omenesc nu ne este străin, completa gânditorul. Sau total străin, cred eu.Fiecare știe că trebuie să facă bine ce face.  În interiorul lui chiar asta vrea.dar  intervin atâția factori , într-o singură clipă.   Așa că omul simte și celălalt impuls. Acela de a face doar ceea ce îi place, chiar dacă , astfel, acționează împotriva binelui. Împotriva aproapelui.

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, dar, cred eu, și a celor pe care le gândim, și , dintr-un motiv sau altul,  nu le spunem. Ajungem suma  voinței proprii și a expresiei de a face bine.Dar și de a provoca rău.Constatăm asta zi de zi, clipă de clipă.

Blaise Pascal vorbea de  a doua natură, care ar face ca omul să perceapă  răul, ca fiind  normal pentru om.

Până unde ajungem cu înțelegerea?Cât putem îndrepta?Suntem în stare să îndreptăm?De ce spunem,  tot mai des,  adevărul este, totdeauna, la mijloc?Deseori, chiar descoperim că așa este. Antica idee cum că ar fi  două principii, independente binele și răul pare depășită.Ființa noastră nu este , pur și simplu,  bună. Nu este, pur și simplu, rea.Este, spun evoluționiștii,  deschisă spre bine, deschisă spre rău.Spre Lumină. Dar și spre întuneric. Citeam cândva, nu mai știu sigur, dacă în Confesiuni sau într-o prefață că Rousseau zicea că am fi egali de la Dumnezeu. 

Biblia zice că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa.Deci ființa este bună. Adică a fi, a exista este  bine. Apare, imediat, tăgada..Sunt amândouă, binele și răul, logice?Sau răul, întunericul este ilogic?

 Și dacă aici, în lumea noastră nu avem totdeauna răspunsuri, în povești găsim, cel puțin pentru o vreme, dacă nu răspunsuri, cel puțin idei.Se povestește că o bătrână indiancă Cherokee discuta cu nepotul ei tocmai despre lupta asta din sufletul omului- dintre bine și rău. 

 Pentru  a fi înțeleasă de către cel mic, bătrâna  o compară cu o luptă dintre doi lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, se  lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie- Și?..întreabă, uimit, copilul..

Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Copilul ascultă, se uită în zare , către păduri, acolo unde știa că  se ascund lupii, și o întreabă pe  bătrână:

-Cine o să câștige, bunico? 

Răspunsul vine imediat:Cel pe care îl vom hrăni.// 

tu ce spui?

de ultimă oră

...și pe tine te-a speriat avalanșa asta de vești-ploi cu nisip, vijelii, pensionari  hotărâți să iasă la coasă, nu de trifoi cu patru foi, ci pentru război, na,  am vorbit poetic, euri în tot ce  găsești  de mâncare, scumpiri, fraude electorale, hai să-ți spun una de pe aici, doar dacă n-ai auzit-o deja, cică un primar împarte pungi cu ulei și mălai -  lipsesc peștii, că s-au dezlegat toate miercurile și vinerile- într-o mână ține punga, în cealaltă Biblia, omu primește săracu de el,  doar după ce jură pe cartea sfântă că-l votează pe milostiv.

 Îți place liliacul?

prudență maximă! cineva, acolo sus, veghează!
p.s. era să uit cât de importantă mă simt, am intrat într-un magazin  de încălțăminte, am probat ceva, nu  se potrivea deloc   cu dorința mea, vănzătoarea insista- puteți achita  cu cărduțul! Am făcut ochii mari, da,  ai înțeles bine, în comerț, diminutivele  sunt dovada grijii pentru clientul nostru, stăpânul nostru!
un dar , ca răspuns, de la cineva care nu-și poate lăsa comentariul

în fascicule

Și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii( Duminică), El  s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni . Biblia,  Sfânta Evanghelie cea după Matei, capitolul 16,alineat 9, pg. 1157.//
Credința în Înviere este adevărata  mângâiere  în suferinți, în luptă  cu ostenelile  și cu greutățile vieții. Ioan Gură de Aur.//


  Nu doar ieri mi-am pus întrebarea  de ce catolicii și ortodocșii nu prăznuiesc  Învierea Domnului în aceeași zi.

 Oricâte  calcule și  tabele  ecleziastice  s-ar întocmi despre  echinocții și luna plină astronomică, tot nu înțeleg de ce, în mileniul al treilea,  marea sărbătoare a Învierii Domnului să nu se celebreze în aceeași zi, pe toate meridianele și paralele lumii..

 Să  fie,  oare, bucuria universală, Lumina , doar o chestiune de coincidențe, așa  cum s-a petrecut în 2010 și în 2011?

 Să așteptăm ca hazardul să -și spună cuvântul în 2014, la  20 aprilie, în 2017, la 16 aprilie?

 Tu ce spui?