rănite, amintirile plâng. //
Octavian Goga - Casa noastrăTrei pruni frățîni, ce stau să moară,
Își tremur' creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă. Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!...
De pe peretii-ngălbeniți
Se dezlipește-n pături varul,
Și pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre șindrile făcu-și cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Și-nfiorate mor de jale.
Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveștile-nșirate seara
De-atâtea cuscre și cumetri;
Cum tremurș cenusa aspră,
Ce-nfiorați îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii...
Înfipt în mesșter-grindă, iată-l,
Răvașul turmelor de oi;
Șireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată.
În pragul zilelor de mult
Parcă te vad pe tine, tată.
Și parc-aud pocnet de bici
Și glas stăruitor de slugă
Răsare mama-n colțul șurii,
Așază-ncet merindea-n glugă...
Înduioșată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură :
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Și să te porți la-nvățătură!”...
Și uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Orașul înnegrit de fumuri
Și toate plânsetele mele.
Cum m-am făcut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Și m-am trezit pe nesimțite
Că-mi zice satul „Dumneata...”
și câtor strigături la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Și ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...
Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu va sărut, păreți străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ți stergi ochii cu cămașa,
Ori plângi, vecine Niculaie?..//
Impresionant si dureros... Fotografiile potrivite pentru o miercure fara cuvinte!
RăspundețiȘtergereCâte povesti cunosc acle garduri, câte vorbe au auzit peretii acelei case, câte destine nu au deschis acea portita...
Happy WW! :)
Dacă locurile și lucrurile ar putea vorbi, măcar o zi pe an aș fi printre cei mai fericiți oameni din lume.
RăspundețiȘtergereproprietarii s-au dus?
RăspundețiȘtergereasa e uitarea...timpul distruge imaginea.
ma gandeam ca intre crapaturile acelei case incap chiar si vieti, de nu destine...
RăspundețiȘtergereSensibilitatea şi sufletul tău stau mărturie acestor imagini, surprinse fără flash, fără fard, fără soare şi fără cer senin. Pentru că acele case care vor cădea curând, nu mai au nici natura de partea lor. Le-a rămas un ochi atent, o inimă simţitoare şi o miercure fără cuvinte...
RăspundețiȘtergereRăscolitor poem. Acum două săptămâni am fost la Caselul Goga,un loc frumos şi încărcat de amintiri.
Happy ww!
trit...trist...
RăspundețiȘtergereCarmen,
RăspundețiȘtergereO știu, așa cum poți ști o casă, pe lângă care treci din când în când, de vreo zece ani...cu fiecare iarnă, mai aplecată către pământ.
Casele au ceva din viața celor care le dau viață..
Paradoxal, o tristețe cuminte, o frumusețe dramatică..
Mulțumesc!
!Zodrac,
RăspundețiȘtergereCred că, de multe ori, locurile, casele dăruiesc mult mai mult decât o pot face oamenii..
@Cleo,
RăspundețiȘtergereCred că da, nu i-am cunoscut, am văzut mereu, doar curtea, cu fiecare an, mai sălbatică..
@Teonegură,
RăspundețiȘtergereDa, este o casă, ar putea primi alte vieți.
Ea, de bună seamă, a ținut laolaltă multe destine!
Mirela,
RăspundețiȘtergerePoate că aș este firesc.Sau poate nu.
Casele trăiesc cât pentru câteva generații. Apoi, când brusc, firul vieților se rupe, ele își pierd frumusețea, voia bună..rămân niște bătrâne urme..
Mulțumesc!
Pandhora,
RăspundețiȘtergerePoate că și tristețea este un fel de a fi..
O altă față a realității..
Triste imagini, trist poem. Însă realitatea nu poate fi tot timpul roz, iar casele îmbătrânesc, la rândul lor, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii. Crăpăturile din pereţi sunt ridurile caselor...
RăspundețiȘtergereSărut mâna Gina !
RăspundețiȘtergereTrist şi dureros , dar are ,sigur are acea mândrie ce numai lucrurile pline de amintiri o au. Te uiţi la ea şi aştepţi o poveste sau foarte multe amintiri cu miros suav şi gălăgie , vieţi trăite.
am trecut si am incercat putin cu talpile iarba de pe langa casa ....fara cuvinte insa ....
RăspundețiȘtergereCe poveste trista spun aceste ferestre parasite si acesti peretii uitati de lume.
RăspundețiȘtergereAm avut o matusa, la tara la mare. Ne/a crescut si pe mine si pe fratele meu pana am mers la scoala. Apoi fiecare vacanta o petreceam acolo. Toate amintirile frumoase vin de acolo, au legatura cu mamaia mea. Dupa ce ea a plecat sa se odihneasca, cineva m/a indemnat sa cer o parte din curte si din casa. Acolo stau doi copii ai matusii. Cand eram mic primeam cele mai bune bucate, inaintea lor, primeam bomboane in ziar, de la cooperativa, primeam vorbele bune si grijulii. I/am spus celui care m/a indemnat ca nici eu nici fratele meu nu putem jigni memoria matusii. Copiii ei au fost fratii nostri mai mari. Dumnezeu sa odihneasca toti oamenii buni.
RăspundețiȘtergereSi te rog primeste aceste versuri scrise tot de un om bun...
Grigore Vieru - Casa Parinteasca
,,Lui Mihai Ciobanu
Ascultati-ma, surori, pe mine,
Si voi, fratii mei, ce va sfaditi:
E pacat, nu-i drept si nu e bine
Sa vinzi casa care te-a-ncalzit.
Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toti avem copii si vremea-i grea.
Insa cum sa vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-astepta?!
Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfant.
Din atatea lucruri dragi si sfinte
Ochii mamei inca ne privesc.
O vom da si vor schimba lacata
Si vor pune si ferestre noi.
Si trecand pe langa ea vreodata,
Va privi ca la straini la noi.,,
Oare de ce se spune „trista realitate”? De ce trebuie,
RăspundețiȘtergererealitatea,să fie de cele mai multe ori tristă!Ce păcat că este așa.
Tristeţe multă-n curtea părăsită de harnici gospodari. Unde-s urmaşii lor? De ce s-au dus în pribegie? Or fi fost la-ngropăciune sau au lăsat vecinii ce mai sunt în viaţă să facă astă treabă de final.
RăspundețiȘtergereCris,
RăspundețiȘtergereSigur, casele, ca orice lucru pe lumea astea, au un început și un sfârșit..oamenii trec, rămân casele, mai apoi și, ele, rămase singure, se sting ușor...
Sorin,
RăspundețiȘtergerePoate că dacă aș avea vreo legătură sentimentală cu vreunul dintre locatarii acestei case, m-aș documenta..câte povești își vor fi duc cursul între pereții acestei bătrâne case..
@Irina,
RăspundețiȘtergereEste o tristețe prezentă..dincolo de aparențe, aici vor fi fost și momente foarte fericite- vor fi alergat copii, va fi venit Moș Crăciun..Eu zic că este , într-un fel ,imaginea scurgerii necruțătoare a timpului..
@Micutzul,
RăspundețiȘtergereMai toți cei crescuți la țară avem o structură sufletească diferită de a celor născuți și crescuți la oraș.
La noi este acea vibrație , care vine din legătura profundă cu pământul, neamurile, satul...aparținem acelor locuri, le avem în noi.
Despre poemul de care vorbiți- l-am descoperit târziu, dar, când s-a întâmplat, chiar am realizat enorma greșeală pe care am făcut-o cândva.
Da, acum sunt convinsă- casa părintească nu se vinde!!
Cu ea, cu vânzarea ei, pierzi ceva , acel fir care te leagă de trecut..
Este , aș zice, dezrădăcinarea..
Mulțumesc!
Se rupe ceva!
@Se-cret,
RăspundețiȘtergereSe spune , cred, așa, pentru că mult din viața noastră este vis!1 ”Fugim”, într-un fel sau altul, de ceea ce nu ni se potrivește sau nu ne place, evadând..
Ea, realitatea, există, nu poate fi ignorată mereu.
Lucrurile, toate lucrurile, sfârșesc..iar sfârșitul nepregătit este, totdeauna, trist. Ala cred..
@abbilbal ,
RăspundețiȘtergereBine ați venit!
Nu am cunoștință, chiar nu știu.
Dar sunt convinsă că nimeni nu mai locuiește aici.
Pe mine m-a tulburat imaginea unui trecut impregnat în pereți, ferestre, în pacea locului..
Aici, cândva, a fost viață!
Un loc uitat de lume .Am ramas cu tristetea in suflet,
RăspundețiȘtergereeste destul de greu de suportat astfel de imagini. Sunt pline de istorie. Ziduri care au adapostit oameni modesti, cu credinta in Dumnezeu.
RăspundețiȘtergeredin păcate, casele bătrâneşti au fost şi mai sunt părăsite - cu sufletul, copilăriile şi amintirile lor. omul însuşi aduce tristeţe şi lasă tristeţe în urma lui.
RăspundețiȘtergeredin păcate!
toate cele bune!
Un semn de trecerea timpului. un semn ca totul se schimba si totul este efemer...
RăspundețiȘtergereSeara minunata!
@Iulisa,
RăspundețiȘtergereDa, sentimentul este de tristețe- o casă, care nu va mai primi pe nimeni..!
@Costin Comba,
RăspundețiȘtergereCasele au suflet, cred eu- sufletul celor care le ocupă.Când sufletul dispare, casa este un cuib gol..
Ottilia,
RăspundețiȘtergereAu fost vremuri ciudate, grele. O casă presupune dragoste, implicare.
Părăsirea este lucrul cel mai simplu, zidurile nu au dureri..
@tui26dor,
RăspundețiȘtergereCred că ați spus totul- nimic nu scapă trecerii. Mulțumesc!
Ooo! Cum ştiu să doară şi să plângă mut atâtea case ... părăsite, rămase fără de stăpân şi doar de treceri stăpânite...! Câte poveşti, ce bucurii spre nimeni nu mai au a spune şi se prăvale-ntr-un târziu uitările peste cătune...
RăspundețiȘtergereSunt satele doar cimitire, ulucile-nclinate trist în scârţâit cu note sumbre dor ţintuirile lui Crist...
(sper că au ... logică vorbele mele, sunt fff obosită, şi fizic, şi emoţional...)
Unele locuri chiar nu mai au ce zice,deoarece cuvintele sunt invaluite in delasare si triatete.
RăspundețiȘtergereVecinii erau in Ardeal mai apropiati decat fratii si mai folositori decat prietenii...
RăspundețiȘtergereNu mai stiu care-i acum situatia.
Poate s-au modernizat...
Gina:
RăspundețiȘtergereMinunate imagini si alaturi poate cea mai potrivita poezie.
Am trecut pe la casa memoriala a lui Octavian Goga (in Ciucea) o singura data (prima si probabil ultima din viata). Era o toamna aurie, si luminoasa si in vitrine am vazut manuscrisele poetului in cerneala sepia. Port cu mine aceasta zi, mereu.
Asta ma face sa ma gandesc ca desi totul trece, unele lucrari mai zabovesc - un timp.
Cu drag
@ Gina,
RăspundețiȘtergere„ Când, obosite, pleoapele se inchid,rănite, amintirile se sting ” !
SUPERB ! Si-atunci, ar trebui să stăm mereu cu OCHII DESCHISI ?
Ca să imi reamintesc ceva de demult, eu inchid pentru o clipă pleoapele si prin fata ochilor se derulează intâmplări din timpuri mult indepărtate . Asa am revăzut un film foarte drag mie , desfăsurat la maximă intensitate la 7 MAI 1986 ( http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/05/26/STEAUA-a-câstigat-pentru-a-21-a-oară-CUPA-ROMÂNIEI-la-fotbal!!!
Lectură plăcută chiar dacă nu-ti place fotbalul !
Cu respect, Alioșa.
Ohoho! ce pleoape obosite am!
RăspundețiȘtergereNimic de zis impotriva Ginei sau a oaspetilor sai. Toti is oameni de omenie, plini de simtaminte adanci, sensibili, frumosi la suflet dar...
RăspundețiȘtergereDa, e un "dar". Cel al tristetii lor/noastre nemarginite. Sunt(em) prea des inclinati catre vremuri apuse. De ce oare nu ne gandim la "astazi", la "maine" si la ceea ce ne dorim, chit ca nu ne vom vedea materilaizate vreodata visele intruchipate?
Oare de ce suntem sortiti la a ne gandi la "ieri" si la "ce bine era" si ce "suflete si ce de vieti au fost intre acele ziduri daramate...!"?
Asta e istorie si trebuie s-o privim mai rece si...as propune mai rar.
Nu credeti?
Oare de ce suntem atat de speriati de anii nostri?
La ce ne-ajuta?
Voit am trecut de la "ei" la "noi"....
Casutele astea, parasite, triste si pustii ascund totusi nenumarate povesti. Povesti care se vor stinge incet, incet, odata cu lutul.
RăspundețiȘtergereAm avut impresia pentru un moment că maestrul Octavian Goga a parcurs aceleași locuri mergând și scriind pe o foaie poezia.
RăspundețiȘtergereApoi m-am gândit că ați exprimat poezia prin fotografii,astfel ar putea înțelege poezia prin imagini și cei care nu știu să citească
Acestea sunt doar niște gânduri dezordonate.
Alegerea de atfel e grozavă!
Îmi cer scuze că n-am răspuns la timp..sunt niște probleme.
RăspundețiȘtergereSper să se rezolve astăzi, cumva..
Danielle,
RăspundețiȘtergereDa, cam multă tristețe printre ziduri obosite..
Angi,
RăspundețiȘtergereViața curge, cu toate ale ei..
@Daurel,
RăspundețiȘtergereDa, din nefericire, lumea se modernizează, îndepărtându-se!!
Irina,
RăspundețiȘtergereAi pus în dorul tău toate gândurile frumoase care compun un poem de dragoste pentru locul nașterii!
Mă înclin!!
Mulțumesc!
@Alioșa,
RăspundețiȘtergereAm luat aminte,mulțumesc pentru invitație!!
Anonim,
RăspundețiȘtergereLa ora asta??
Anonim,
RăspundețiȘtergereAm citit cu atenție!
Când am făcut fotografiile, aveam o stare specială, nu era tristețe, era un fel de duioșie pentru o casă, văzută ca o viață..
Cred că ai dreptate, trecutul rămâne trecut..Să privim înainte!
Mulțumesc!
Cati,
RăspundețiȘtergereNu este asta viața?
case, locuri, oameni, mereu altfel..
Vera,
RăspundețiȘtergereAm văzut ceva care m-a impresionat. Ceva mai târziu, m-am gândit la poezia lui Goga, pentru că-mi place!
O recitesc adesea..
De la primul text am simtit ceva cunoscut, poate Panait Istrati, poate Fanus Neagu, poate (cel mai putin probabil) Marin Sorescu...
RăspundețiȘtergereNe oglindim in acelasi baragan?
referitor la imagine, as da drumul lacurilor de amintiri, sa curga, sa curga...
La primul text al tau preluat in pagina mea este imaginea usii "din fata" a casei parintesti...
Baragan, unsprezece copii... cumplit de greu! Tata a ridicat casa inainte de razboi, din materialele unei case boieresti daramate. Usa aceea ma farmeca mereu! Si "galeria" de caramida...
Sinonimii...
Doar nostalgia depărtării de copilărie . De ceea ce am în suflet. Și viața la țară, mereu voi fi a locurilor în care am crescut, nu în Bărăgan , dar la câmpie.
RăspundețiȘtergereAm fost o dată acolo, în Bărăgan , astăzi mi-am amintit- m-a invitat o colegă, basarabeancă, parcă văd „satele„ aruncate și mâinile roșii ale femeilor..amintiri vagi.
Îmi place cum spui..
Casa din imagine este o „descoperire”, am trecut pe lângă ea și, brusc, m-a cuprins plânsul, nu știu a cui a fost, nu știu nimic,abia aștept s-o revăd..
RăspundețiȘtergereCasele sunt ca oamenii- vorbesc!
Da... Si casele traiesc si mor...
RăspundețiȘtergereCasa lui popa Decu nu mai e. Desi era maaare si inalta, urcam pe niste trepte de ciment pana la usa... Popa Fana, la fel... Casa lui Ahilie am vazut-o de la nastere, a fost prima casa tencuita cu ciment si apoi vopsita, nu varuita, era o bijuterie... Era! Nu mai e nimic...
Departe, in camp, sunt casele boieresti, ale boierului Pana! In regimul trecut gazduiau ferma, acum e o manastire de maici...
Vieti, destine... Case-oameni!
Ce frumos vezi lumea închisă între propriile-i repere!
RăspundețiȘtergereExistă o stradă aici, care coboară lent, ca o doamnă preocupată de fiecare clipă..trece pe lângă tot felul de case. Câteva sunt abandonate- orbite potopite de uitare, au ceva tainic, impregnat de tristețe.
Da, casele știu atâtea povești!