povești adevărate pentru prieteni.
Cred că, de multe ori, suntem asemenea țesătorilor;căutăm fire, le împletim după culori și nuanțe și...pânza crește!
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată prea vesel.
Înalt, cu mers legănat, sprijinit, de cele mai multe ori în bastonul pe care singur și-l lucrase cu mare grijă, talițu, bunicul meu patern, cânta la caval( rareori, la fluier);iarna, rezemat de soba albă din camera lor, cu ferestre mari, în partea dinspre curte, și în serile de vară, în pridvorul casei.
Îl ascultam, fără să prețuiesc clipa.
Măicuța nu-l prea lua în seamă, sau poate că se prefăcea.
Într-o zi, să fi fost cam pe la mijlocul verii, m-a luat cu el la lotul de la Uștubee.
Era mulțumit: în fire verzi, sănătoase, porumbul își lega mătasea galben-roșiatică.
Un murmur ușor răsfira frunzele. În pacea tainică a amiezii, se auzea doar cum botul văcuței noastre rupea frăgezimea ierbii de pe răzorul lat.
Am ajuns în marginea pădurii Pintenoaica.
Talițu și-a scos cavalul.💖
Ascultătorii- eu și Bălțata- îl urmăream cu uimire; ca-ntr-o poveste.
Oricât m-aș strădui,nu-mi amintesc decât că, din senin,s-a iscat, mai întâi, un vânt, care tot creștea, iar pe cerul verii a apărut un nor mare, tot mai mare.
Izgonit, soarele a dispărut fricos.
Speriată, văcuța se smucea în lanțul ei, că bunicul abia o mai putea struni.
Ne-am îndepărtat în fugă de pădure, am găsit cu greu cleata.
Ploua în ropote amenințătoare, pietre colțuroase loveau din toate părțile.
Agățată de mana bunicului, abia îmi târam picioarele.
Și-a scos nelipsitul lui jerseu, și așa ud, a acoperit spatele vacii, iar pe mine m-a ascuns sub burta ei caldă.
Talițu nu mai este de mult...
Undeva, într-un colț de suflet, îl zăresc, din când în când, înalt,uitându-se în toate părțile, așteptând să-și potolească cerul șuvoiul.
Și vocea lui șoptită: măi fete! 💖
Așa mă alinta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu