întâmplare adevărată, povestită nu doar pentru prieteni,
( că tot vorbeam ieri despre Doamna mea profesoară de latină)
Trecuseră vreo 10 minute.
Copil fiind, îi auzeam, adesea, pe bunici, confesându-se câte unei cunoștințe ” să mor liniștit în patul meu...”
La vremea aceea, nu mă opream din jocul meu copilăresc sau din lectura vreunei cărți, să pot înțelege cam care ar fi rostul acelor vorbe..
Au trecut anii, Dumnezeu și stilul meu de viață corect ( m-am străduit să fie așa) m-au ținut departe de lumea oamenilor în alb.
Cu câteva mici excepții.
Am mulți foști elevi care au devenit medici. În toată țara.Și în afara ei.
Am auzit cuvinte de laudă despre ei.
Sigur, nimeni nu poate fi perfect.
Înainte cu vreo câteva zile de sosirea lui august, din senin ( n-o fi fost chiar așa ),ceva cu care nu mă confruntasem până atunci m-a trimis val- vârtej la medic.
Specialist.
Nu era problema de care mă temeam eu că ar putea fi.
Dar nici lejer nu-mi era să merg în alt județ la un foarte important eveniment de familie.
Algocalminul recomandat de tânăra „doctor în medicină„ plus „pâine nefeliată„, ” apă la sete”și niște vitamine, „care se importă”sau se găsesc doar la o anume farmacie... au fost apă de ploaie.
Parcă nu aș ocoli un „incident„ petrecut în acea clinică particulară importantă: cardul meu de sănătate a rămas acolo de joi până joi.
Da.
O să zici că e vai de capul meu!
Așa o fi...
După câteva zile, când durerile erau cumplite, am apelat la o fost elevă, asistentă medicală, într-un spital mare. Tratamentul indicat de ea, pentru 5 zile, dublat de regim fără sare și de doi plasturi ( sugestie proprie), a dat roade,
Durerile s-au potolit.
Am primit recomandarea să merg pentru 7 sedințe de recuperare, la Natisan. Începând cu 19 august.
Perfect.
Nu prea erau pacienți, dimineața la 8.
Două proceduri simple.
Fără dialog în zilele de 19, 20, 21.
Luni, parcă era altfel, în privința persoanei care mi-a fixat respectivul aparat pe spate. Adică, mai apropiată, câteva întrebări. este bine? etc.
Aseară, o colegă mă întreba.
- Ai dat ceva?
Nu, am răspuns eu, de ce?
Mai vedem, mi-a spus ea.
A plouat toată noaptea, burnița și când am plecat eu astăzi de acasă, Mers pe jos, mișcarea este bună, nu-i așa?
Ajung,Salut, mi se răspunde, așez poșeta, haina de ploaie și umbrela în locul stabilit, mă așez, ca si în celelalte dimineți pe locul unde mi se indicase la prima ședință ( era liber și pregătit ). În încăpere, o singură pacientă, cu altă problemă.
Aștept,
Intră cineva ”sunteți bine?„
Spun că aștept să se pornească aparatul, mi se cere să mă mut pe alt loc, mă conformez, intră un pacient, se așază pe locul de unde tocmai plecasem eu.
Nu am observat dacă i-a fost aplicată procedura,
Oricum, aceeași voce îmi spune.
” - O sa vină colega mea sau eu...„
Aștept nu știu câte alte minute.
Măi frate, nu știu cum vezi tu problema din afară, eu nu pot suporta umilirea.
Asta am simțit: că sunt umilită.
Lunar, în afara impozitului, CASS îmi reține 194 de lei. Nu-mi oferă nimeni nimic gratuit.
Cer ca de banii aceia să mi se ofere servicii normale. Nu extraordinare.
Niciuna dintre cele 4 salariate aflate acolo nu a schițat niciun gest, Ce scuze? Ce explicații?
Le-am făcut cadou două ședințe.Meritau, așa-i?
Aseară, l-am văzut pe Domnul prim-ministru vorbind și despre sănătate, am aflat apoi, din discuții, și cam ce pățesc bolnavii cu afecțiuni extrem de grave.
Îmi dau seama că, înainte de toate, parcă nu costul unui medicant este marea problemă.
Cea mai nesuferită problemă o constituie omul care este plătit să trateze oameni.
Jalnic!
La întoarcere, cu casa în spinare, un melc traversa aleea.
Interesantă lecție.
Nu-i convine, își ia calabalăcul și se mută...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu