de-ale școlii înțelesuri

  povești adevărate pentru prieteni

Domnu Stas ( năbădăioși sunt  adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.
  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată...domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului.
  Eugen Mitroescu  era un bucureștean foarte instruit,vorbitor perfect de limbă franceză,serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc)...despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni, când apărea în ușa clasei îmbrăcat în impecabilul lui costum bleumarin care, la sfârșitul orei, părea pudrat într-un nemilos strat de făină.

Să-ți spun cât mă chinuiam  cu afurisitele de  planșe?  câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  
Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă, nu cred,să fi avut media 10.

Deunăzi,într-o librărie, vânzătoarea  a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță...

Poate  că și el  avea un profesor  ca  acela despre care  eu mi-am amintit  cu duioșie. I-am dedicat un zâmbet sincer,

pentru scrierea lui înregimentată între linii perfect paralele.

Și m-am întrebat, așa pentru mine:

oare cum mă ”alintau elevii  mei?

   voi găseați nume simpatice pentru profesori?

fără catalog

Primele ore de caligrafie erau chinuitoare pentru mine: neastâmpăratele bastonașe nu voiau cu niciun chip să se așeze în spațiile lor....
Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce am iubit cel mai mult în anii de școală, răspunsul ar fi: scrisul de mână, cu toc și peniță.
Cu puțin efort, simt în nări mirosul inconfundabil al cernelii, care-mi colora deseori toate degetele mâinii drepte.
Scris cu roșu, în colțul de sus al paginii, revăd atât de râvnitul FB!
p.s.  mai scrii  de mână?

Repetabila, mereu noua poveste

Nu vă îngrijorați   cu privire la înălțimea bradului de Crăciun: pentru copii el va părea întotdeauna mai mare decât Himalaya.

 Larry Wilde

 

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine,
Haide, hai în  casa mea,
Unde-i cald și bine.
Pom de Anul Nou te fac
O, ce bucurie!
Cu beteală-am să te-mbrac 
Și steluțe- o mie...

Însoțită de un brad falnic cu beteală prinsă în plete, poezioara încheia  abecedarul. 
 Carte cu miros de cerneală, joc neobosit  în  semne  rotunde, albastre și roșii,  cuvinte dragi, de-o vârstă cu uimirea, în vârful peniței,  propoziții  cuminți,  cocori și  copaci, fluturi și case , raze de soare.
 Transmitea căldură!
 Nici vorbă de teamă.//
 Talițu, bunicul patern,  a adus o creangă mare de brad. Ceva rar, aveam să-mi dau seama câțiva ani   mai târziu, pentru că în satul meu de câmpie  copacul mereu verde  nu-și  găsise încă locul. 
Mama  a gătit creanga  cu mere, bomboane și rățuște pufoase, cumpărate de cu toamnă din Târgul Titului. 
 Balans nestingherit  în  fir de elastic!
 Sub pom, un coș cu  gutui parfumate!
În fiecare an, fără vreo excepție, împodobesc  bradul!
Rescriu în gând povești,  culeg  imagini  dragi, pași șovăielnici,  râsete în foșnet de cutii  aruncate de-a valma,  mânuțe îndrăznețe.

  Pădurile noastre de brazi și-au pierdut  culoarea. Și  viața pulsând  verde.
Pepiniere or fi pe  undeva?
Netul știe că în parcările supermarketurilor poți  găsi, totuși, marfă  străină.
Puțină lume, nici brazi prea  mulți, cam golași.  Nu  se simte parfumul cetinei. Înghesuiți în camioane, plecați tocmai din pepinierele Olandei și Danemarcei, de oboseală, și-au risipit aroma în drum către destinație.
 Înfofolit în  plastic, bradul  primește sfios  mângâierea.

O să fac din el un rege!

Păstrezi amintiri cu pomul de Crăciun?