in gest suprem de multumire

 
Ca sunt  castani, frasini, ulmi, salcami, brazi, stejari sau tei,  ca  se incumeta sa-si inalte fruntile  pe semete  piscuri de munti, pe dealuri molcome , in vai sau  ograzi, la margine de sat sau  pe langa  luminate ferestre, copacii- arborii, cum ii place unui prieten sa-i numeasca- isi unesc, parca, eterna lor  ruga, privind  mereu catre cer.

In semn de multumire.

Vin din adancuri.

Tasnesc  din nimic.
Ii ploua, ii ninge, ii mangaie vantul, alteori ii indoiaie, plesnindu-le  in ropot obrajii,  ii rasfata  soarele si roua, unii   isi pierd , cu fiecare toamna, podoaba  de verde, vorbesc in soapte doar de ei stiute, plang, se framanta, zambesc in siraguri de flori...

Mereu cu ochii atintiti catre cer.
 Intr-un gest dumnezeiesc de a-l uni cu pamantul.

Au inflorit teii!
Te imbata parfumul  lor, cules  in fluturari vaporoase, risipit generos , mai apoi, in  stropi de candoare printre  rasfirate buchete  de aur nestins!

forta cruda a realitatii

Acolo, in tarile lor,  cel putin de doua ori pe an, la aniversare, si  la comemorare, marilor scriitori- sigur- li se scriu/rostesc/inalta  cuvinte de lauda.

Astazi este ziua de nastere a uneia  dintre cele  mai elogiate, dar si la fel de controversate, personalitati  ale Frantei.

Emile Zola ,

2 aprilie 1840, Paris- 29 septembrie 1902, Paris.

Am rascolit in memorie, apoi in biblioteca, sa vad ce  s-a pastrat din ce am adunat eu, de-a lungul vremii,  in legatura cu acest scriitor.
Cine este el?
Este un COLOS.
Un arhitect, situat intre recunoastere si ostilitate,intre admiratie si dispret, intre inaltare si decadere, creator  al unei~~ noi comedii umane~~, prin cele treizeci de romane, in care balzacianismul confratelui  se impleteste cu tarele erditar , intr-un tablou complex~~intr-o deschidere mai mare a umanitatii, intr-un soi de clasicism al naturalismului~, cum insusi marturisea.

In tinerete, clarinetistul in fanfara din Aix-en-Provence a cochetat cu poezia si  cu teatrul, multi ani a facut presa de notorietate, a scris~Povestiri pentru Ninon~, pentru ca  apoi sa cucereasca total  genul care avea sa-l situeze in lumea marilor spirite-  romanul.
Treizeci de romane  , la numar, incepand cu ~Confesiunea lui Claude~, ciclul~Les Rougon -Macquart~, urmat de ~cele Patru evanghelii,  ~Germinal~, ~Pamantul~..incheind lista cu  neterminat/a~Dreptate ~...

Daca este sa-l privim ca om politic, nu avem cum sa nu vorbim despre  extraordinarul  pamflet ~Acuz..!~, devenit , in timp, expresia/simbolul  indignarii unei personalitati  impotriva nedreptatii-o scrisoare deschisa catre presedintele Frantei de atunci, Felix Raure, prin care marele romancier-ziarist de exceptie- acuza guvernul de antisemitism in afacerea Dreyfus.

Nu intru in amanunte-se stie ca  ziarul care i-a publicat scrisoarea a devenit celebru, inregistrand neasteptate vanzari, iar autorul a fost pus sub acuzatie de calomnie.

Zola nu a fost doar romancier celebru si ziarist de rasunet mondial.
A fost si critic de arta, energic aparator al tendintelor  noi in  cultura,  pictor impresionist, fotograf - pe la 1888 avea vreo zece aparate cu ele - imortaliza scene de viata cotidiana..
Zicea el, intr-o vreme, ca  nutreste ura fata de muzica.
Cu toate astea, il admira pe Wagner.

In 1888, romanul sau ~Visul~este pus pe muzica, are un mare succes, asa ca, din acel moment, alt roman ~Atacul morii~, se va prezenta  de 37 de ori pe scenele pariziene si in alte mari orase europene: Londra, Milano, Geneva...

 Zadarnic am cautat romanul care mi-a placut cel mai mult~Doctorul Pascal~- voiam sa-l frunzaresc macar-stiu ca era vorba despre o imposibila divina poveste de dragoste- el un batran  frumos, ca un un zeu, ea o  aparitie cum  rar se intampla sa existe.
Cumva, acest roman  era inspirat din tumultuoasa existenta a scriitorului care, la maturitate deplina, indragostit nebuneste de fata din casa, face din ea mama  a  doi copii, reconoscuti si educati  tarziu chiar de catre sotia supravietuitoare.
Ea nu-i putuse darui lui Zola niciun copil.

La vremea aceea, scriitorul spunea:~Nu sunt fericit. Acest partaj, aceasta viata dublape care sunt fortat sa o traiesc ma va duce, intr-un final, la disperare.

Am avut visul  de a face pe toata lumea fericita, dar vad bine ca asa  ceva este imposibil.~

In biblioteca mea, am gasit romanul ~Pamantul~, care mi-a placut mult la vremea cand l-am citit.
 L-am frunzarit si astazi.
Si-mi place la fel de mult.
Imi place, pentru ca lumea lui imi este cumva, familiara- ea se intalneste cu personajele lui Rebreanu, putin cu  cele ale lui Marin Preda , are cate ceva din  sufletul scrierilor lui Duiliu Zamfirescu.

Ceva ceea ce mie nu-mi este deloc strain- taranul.
 Cu mare lui iubire- pamantul:`~se chirci, lua  cu amandoua mainile un bulgare de pamant, il faramita, il adulmeca. il lasa sa-i curga printre degete, scaldadu-si-le in el.

Era, cu adevarat, pamantul lui...si se intoarse acasa, cantand incet, ca imbatat, pentru ca -l respirase`~.

Mi-as dori sa nu te fi plictisit  cu injghebata mea expunere, dar trebuie sa mai aflam ceva:

Zola  a ramas, cum singur se ironiza~ candidat la titlul de membru al Academiei Franceze, pe care in tinerete o numea~ seva pentru mediocritatile care se tem de inghet~.

De ce mereu candidat? pentru ca, desi era decorat cu Legiunea de Onoare,  a esuat si  la ultima candidatura, din 1897, obtinand 16 voturi, din 17.( cate ar fi trebuit sa primeasca)