”Ne scapă mereu în viață cîte ceva,

 

 de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

povești adevărate pentru prieteni.

Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de intens clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.

Și căldura  sufletului.

Îmi plac cuvintele.

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.

  Mătase, zbor, bucurie!

În vremea asta, când august încă  fierbe, mă gâ
ndesc  cu bucuria aceea  cuminte de
fostă elevă, profesoară mai apoi, la  începerea școlii.

 În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea  liceului, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz, strecurate prin spatele pedagogilor.

Este  ca și cum Titu  își adună toamna în gară. Brațul  ruginit al pasarelei poartă urmele trecerii anilor. Nu cred  că  peronul mai păstrează  farmecul de odinioară. Cât despre castanii din preajmă își vor fi uitat și ei mângâierea  pentru perechile de îndrăgostiți, îmbrăcați în uniforme.

Mă gândesc la  ”Babacu„.

Nu râdea niciodată .

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, îl făceau mai de temut decât atitudinea . Ochii mici , cenușii ne țineau atent sub observație , astfel că în clasă nu se auzea nicio șoaptă. 

Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic:" berbeci", "oi", "ciobani"," la păscut", "miei".
Dacă nu folosea creta , cu care în timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla , se mișca încoace și încolo, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lecție de zi , așa că- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici în visele tale de adolescent îndrăgostit . Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6 , dacă știau teoria perfect și nu puteau rezolva problema data . Câțiva aleși ai sorții erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.
Pană la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape întregmanualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte ; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi , despre gândurile și speranțele noastre . La banchetul de absolvire l-am văzut râzând prima oară .

Un  coleg talentat și rebel a compus o epigramă despre Ali-Baba și cei 40 de hoți .
Nu l-am revăzut de atunci niciodată ; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit, din câte știu..

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe . Un fel de duioșie, amestecată cu un respect  de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală , a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă .
Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică; deseori, am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel , pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi în anii de liceu,

 Babacu. .

”Ceea ce înflorește

într-un copac trăiește  din ceea ce e îngropat.”

cu parfum și amintiri, ”Ceea ce înflorește într-un copac trăiește din ceea ce e îngropat„Papa Francisc,

”Speră”

O carte frumoasă ca o rugăciune!

Castanii în floare îmi dau, cumva, o altă perspectivă asupra vieții, au ei ceva care creează senzația că poți visa cu ochii deschiși.

Undeva, pe lângă gară, în apropierea internatul liceului nostru, creșteau mulți castani.

Primăvara, pâlcul acela devenea poezia noastră!

Când se putea, chiuleam câteva zeci de minute, pe rând ( trebuia să salveze cineva absența altcuiva), și ne plimbam perechi, ținându-ne de mână.

Acum știu că acel ieri însemna, de fapt, amintirea pentru mâine!

mahmureli de primăvară

Dacă aș fi adunat  toate amintirile, chit că nu au existat niciodată, pe care le-am răscolit astă noapte, doar/doar voi ațipi, mai devreme,ca să mă trezesc la timp, pentru  a merge în excursie, aș încropi un volumaș.

Tot  întorcând  posibile întâmplări pe o parte și  pe alta,  devenisem propria-mi ficțiune.
 Și, când, în sfârșit, am epuizat toate scenariile, adică dormeam fără  vise, a sunat telefonul-pusesem soneria la 6, dar ea și-o fi zis că n-ar fi rău să mă anunțe mai din vreme, adică la 3.
 Și iar am  început să călătoresc, într-un fel, pe dinăuntru, ca să zic așa, și-am văzut o mulțime de  chestii, care mai de care mai interesante.
 La  6 fix, (dormeam, bineînțeles) iar a sunat telefonul, de data asta, serios.
M-am sculat, am făcut echiparea în doi timpi și trei mișcări,  stropi repezi și grei băteau în geamuri, mesteacănul din fața ferestrei își frânguia  trupșorul delicat,clipocea  ritmic  ploaia în felinarul  de sub castan. 
Nicio  altă luminiță,doar ropot și vânt.
 Nu se poate, mi-am zis, atât de mult îmi doream să văd Brașovul... 
Simt , așa, o ușoară  pâclă de  tristețe,văd ca și cum aș gândi.
 N-a fost să fie: nu m-am încumetat să ies pe o asemenea vreme.
De la fereastra mea, primăvara  se dă tumba printre  arbori!
Ce-i pasă ei ??

in gest suprem de multumire

 
Ca sunt  castani, frasini, ulmi, salcami, brazi, stejari sau tei,  ca  se incumeta sa-si inalte fruntile  pe semete  piscuri de munti, pe dealuri molcome , in vai sau  ograzi, la margine de sat sau  pe langa  luminate ferestre, copacii- arborii, cum ii place unui prieten sa-i numeasca- isi unesc, parca, eterna lor  ruga, privind  mereu catre cer.

In semn de multumire.

Vin din adancuri.

Tasnesc  din nimic.
Ii ploua, ii ninge, ii mangaie vantul, alteori ii indoiaie, plesnindu-le  in ropot obrajii,  ii rasfata  soarele si roua, unii   isi pierd , cu fiecare toamna, podoaba  de verde, vorbesc in soapte doar de ei stiute, plang, se framanta, zambesc in siraguri de flori...

Mereu cu ochii atintiti catre cer.
 Intr-un gest dumnezeiesc de a-l uni cu pamantul.

Au inflorit teii!
Te imbata parfumul  lor, cules  in fluturari vaporoase, risipit generos , mai apoi, in  stropi de candoare printre  rasfirate buchete  de aur nestins!

~in moneda neconvertibila..~

1. motto: Invata sa-ti scrii durerile pe nisip si bucuriile  pe stanca! Sfantul Augustin
   

   Ieri,
   printre povesti, in oraselul adolescentei noastre, nostalgicul Titu, pentru vreo patruzeci de minute, la doi pasi de gara-eu, cu ochii pe ceas, sa nu fuga trenul- cu : Doina, Tanta, Mariana ( gaza);
   si pasarela, un brat suspendat intre ieri si maine..
   Lor nu le ~spune~ mai nimic aceasta punte ruginita: in fiecare seara, liceene fiind, dupa ce terminam orele, ele se duceau acasa.. eu, in drum catre internat, priveam de sus  castanii cu poezia lor nescrisa si exercitiul niciodata rezolvat al unei lumi grabite .

câtă magie găsești într-o clipă?

motto: 
În realitate, magia nu este altceva decât o prelungire a fizicii. Fizica studiază proprietăţile materiei şi legile care o guvernează. La fel este şi cu magia, cu diferenţa că magia merge mai departe, acţionând într-un domeniu mai subtil: cel al forţelor şi materiilor psihice. Şi este bine că magia nu a fost despărţită de fizică, pentru că într-o zi, aceiaşi oameni de ştiinţă, mai obişnuiţi, mai înţelegători, vor fi obligaţi să admită această realitate pe care până acum o calificau ca fiind neştiinţifică.
Omraam Mikhael Aivanhov, filozof,  pedagog, astrolog, alchimist

Dacă te afli în trecere prin Pitești, încearcă să faci un popas.

Poți vizita centrul orașului,  îți poți odihni ochii în multitudinea culorilor firii, adunate în flori de specii  și parfumuri  de toate felurile, dar ți-aș recomanda să mergi un picuț mai departe.

În Trivale.

Nu doar pentru că vei ajunge într-unul dintre cele mai  mari și mai frumoase parcuri naturale din câte ai văzut. Nu doar pentru asta.

Aleea principală se rupe de  agitația  orașului,  strecurându-se  discret  printre case și curți  umbrite de castani, îi lasă pe plimbăreți   să-și  continue mersul lor  frumos pe biciclete,role, trotinete, cărucioare sau pe jos și  se oprește emoționată  în dreptul unor brazi falnici.

Pe sprânceana unui tăpșan stropit din belșug  în  verde crud și panseluțe, printre ramuri bogate, se zărește  măreț, în strălucirea soarelui  de primăvară dulce, schitul.

 În apropierea casei mele sunt  trei biserici.

Îmi place să vin aici de
 câte ori  simt că vreau.

Astăzi, de Florii,  curtea schitului a devenit neîncăpătoare. 

Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului- cerșetori,  bolnavi, în cârje, fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol, smerenie și griji,  ochi iscoditori de copilași veniți la împărtășanie, toate  laolaltă.

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele.

Undeva, în vale, cam neîngrijit, ce este drept, un izvoraș își vede de susurul lui, pleacă și vin mașini, pâlpâie  luminițe fierbinți.

În rând cuminte, omul așteaptă să-și primească mlădițele de salcie, lasă, dacă dorește, un ban..

Este atâta pace în jur!

                     Astăzi lumea își arată  fața ei  cuminte, frumoasă, 

                      ca o Duminică de Florii!

viața la țară

Miercurea fără cuvinte-Carmen știe de ce!http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/

curatele duminici

Asfințitul își pâlpâie  dogoarea în mănunchiuri de raze piezișe.

Drumul  către casă șerpuiește cuminte ,  străjuit de castani , legănându-și ciorchinii bogați  în  liniștea   sfârșitului de duminică. 

Se lasă , cu storuri albastre, seara.

Ici- colo, pe băncuțele din fața porților,   bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă .

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. 
N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

La radio aud că astăzi a fost ziua familiei..

ps. ți-o amintești pe bunica?