ideal ar fi

 să ne facem urgent rost de teme ale existenței, în care să credem cu adevărat. 
Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic.
 Eu cred că la ora asta, națiunea româna doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine...

Adrian Pintea,9 octombrie 1954/8 iunie 2007

cu două fețe?

Viața n-ar fi posibilă, dacă n-am  înfrumuseța-o  puțin și  n-am încălzi-o  cu iluzia simțirii.
 Thomas Mann, scriitor, 6 iunie  1875/12 august 1955( zodia gemeni)

Cred și nu prea cred în zodii. 
Despre gemeni se spune  că ar fi cei cărora le place să cerceteze dincolo de aparențe, căutând lumina.
 Multe se spun- că sunt veseli, că în sufletele lor s-ar contopi două laturi distincte ale  unei personalități  schimbătoare,  altfel, persoane simpatice, pline de surprize.
Exploratori prin excelență, gemenii ar fi ei înșiși continente ascunse în propriile suflete.

 Nu știu  cât din  ce se spune  mă reprezintă, pentru că  astăzi a fost ziua mea, de fapt, încă este. 
Niciodată nu ai vreme  să-ți analizezi la microscop  stările,  trăirile, atitudinea..oameni suntem, și-apoi, vorba gânditorului, toate ale noastre le ducem cu noi.//

Dis- de – dimineață, o veche prietenă mi-a dăruit o excursie  rapidă la Curtea de Argeș.

 Îmi place drumul curat care taie satele  liniștite , proaspăt scăldate de ploaie, îmi place mânăstirea cu măreția ei, mângâiată de  arbori  înalți și bătrâni.

 Ne strecurăm  cu greu printre șirul lung de mașini noi și scumpe,  din care coboară  preoți  îmbrăcați de sărbătoare.
 Mulți. 
Toate vârstele, plus soții, copii. 
 Văzând mulțimea de bolizi aliniați  la intrarea în mănăstire,  gândul  mi-a fugit la Slavici, și la povestea lui  despre   Popa Tanda  popa face treaba satului, iară satul se îngrijește de traista  popii..
Toți  au daruri-  ne-am dat seama că trebuie să fie o sărbătoare. 
Și n-am greșit, ne-a lămurit o măicuță că este ziua Preafericitului Calinic.

Gemeni! //

Până la încheierea stagiunii  filarmonicii mai sunt două concerte.

 Astă seară, două ore  Sabin Păuța,  muzicianul  cu două  fețe artistice, născut la  Reșița, absolvent al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București, specializat în dirijat la Accademia  Musicale Chigiana din Siena,  stabilit din  1984 în SUA,  director artistic  al Plainfied Symphony, dirijor pe marile scene ale lumii.

70 de ani de viață, 50 de ani de muzică!

Concert total Sabin Păuța!
 Suită de  dansuri   nord și sud-americane-Silent Movie, cu  muzica filmelor mute, braziliana  Bossa Nova,  nord- americanul  Charleston al anilor 30, Tangoul  argentinian. 
Și  nu se putea fără atmosfera Fiestei,  samba  străzilor  din Rio de  Janeiro!

Din America,  la noi!

Concert  pentru  flaut și  orchestră- sprințar  folclor transilvan  în Capriccio, urmat  de mișcarea lentă, romantică, în clinchet de

clopoței a Nocturnei.

 Final vesel, colinde și jocuri populare-Toccata.

Partea a doua a concertului -atmosferă americană- jazz, blues, variațiuni pe  melodia Happy Birthday.//

Două fețe artistice:  contrast între întuneric și lumină,  între  dramatic și romantic, între  durere  și relaxare, două componente  distincte- folclor  strămoșesc   păstrat în suflet,  extras din bocete,  colinde , dansuri populare . 

Simplificarea lui  în  folosul   americanului limbaj sonor  novator!
 70 de ani de viață, un uriaș  vis american împlinit, simțind mereu românește!/Ce am fi noi fără emoții?
Există ceva mai frumos? - un dar de la Ștef!

galeria mea de pictură

 Într-o casă mică, păstrez, agăţate, tablourile; nu e o casă aşezată.
 E rotundă; numai câţiva centimetri sunt dintr-o parte în alta. 
Şi totuşi, e loc pentru toate splendorile lumii, pentru toate amintirile! 
Walt Whitman

                                         Trandafirul meu japonez  are o excelentă memorie afectivă- de cu zori,  își oferă tăcut  efemera-i frumusețe !

un minunat dar de la Hari!

două iubiri- valsul și A. Rieu, darul lui Angi

Rapsodia, o poveste vie pentru copii!

Spune legenda că în urmă cu câteva sute de ani,  undeva, pe valea Argeșului,  într-o zonă fertilă,  umbrită de zăvoaie  bogate în sălcii, plute și salcâmi,  atrași  de pământul gras al locurilor,  doi unguri, aflați în trecere, și-ar fi făcut niște colibe.

Iarna a fost blândă, primăvara a venit devreme, vara  i-a dăruit cu  bune recolte de grâu  și  porumb , așa că ungurii nu s-au îndurat  să mai plece.

 Și-au găsit  câte  o fată frumoasă și vrednică  în satele din jur, au făcut copii, iar neamurile lor s-au tot   mărit. Satul a primit  numele Ungureni.

 Cu vremea, alte așezări s-au tot ivit  între Neajlov și Argeș.

Când eram copil,  comuna  cuprindea trei sate, unul mai  frumos decât celălalt.Lumea nu era prea bogată, puțini  erau cei care  lucrau  pentru un salariu, cei mai mulți munceau , din greu,  pământul, creșteau animale și păsări, de  sărăcie lucie nu am auzit.
 Leneși erau și atunci. 
Sunt și astăzi.
 Din fiecare sat, au plecat spre lume  tineri care  au dus faima școlii. Numele profesorului Gheoghe Fulga era cunoscut  până  dincolo de   Crevedia, Vânători, Mânăstioară, Uliești.

Au trecut anii, satele sunt  parcă ceva mai goale, alte case, altfel de oameni, s-a mai ivit un parc colo, un bufet dincolo,  o farmacie lângă primărie. 
Lumea s-a schimbat, toate se schimbă.

Dacă  te hotărăști să-ți saluți  neamurile, să  revezi școala unde ai învățat  ori să aprinzi o lumânare la căpătâiul părinților- o să  te strecori cu  greu   în  cimitir, că, de, asta este vremea, plouă mult, cresc buruieni,   cine să le ducă  unde le-ar fi locul, că  la  țară nu se scot bani din asta-dacă  te hotărăști, zic, să vii acasă, o să găsești drumul ușor.
Este chiar la jumătatea  distanței dintre Pitești și București, treci prin Corbii Mari, astăzi centrul unei comune care adună  cam vreo unsprezece sate .

Le poți povesti copiilor o legendă- uite am  cules-o pentru ei, ca să știe de unde le vin moșii și strămoșii.

În Ungureni, nu  prea departe de școală, pe drumul către Popasul Iancului, musai  trebuie să te oprești.
 Dacă ar ști dinainte , copiii te-ar obliga să-i aduci chiar de dimineață.

Doi tineri  entuziaști, Adi  Gândilă și soția lui, Tatjana-  cred că el are legătură cu locul- au construit ceva  puțin  obișnuit în zonă, un loc  în care copiii sau  adulții cu suflete de copii pot învăța lecția  curajului!
 Lecția  dragostei pentru animale!

Prilej  de mândrie pentru localnici!

Mare mi-a fost bucuria,  sâmbătă, 1 iunie,  să ajung, din întâmplare, ce este drept, la un adevărat spectacol. 
Spun asta, pentru că a fost neașteptat, frumos,  original,  ceva de la suflet pentru alte suflete. 
Cei doi  îndrăzneți și entuziaști tineri, împreună cu asociația  Învingem autismul  ,  le-au oferit copiilor care învață la o școală specială din București, veniți cu  familiile lor, o zi frumoasă, inedită! 
Ce poate fi mai frumos pentru copii decât   să  ajungă în șaua  unui cal  precum Rapsodia, să mângâie un câine mare, alb, blând  și prietenos,  să vadă de aproape o căpriță, un papagal viu colorat, să se bucure de  soarele pritenos,  de  verdele câmpiei, ale cărei margini  se opresc pe malul neobositului Argeș!

 Eu nu sunt decât  o părticică din sufletul unor locuri cărora le aparțin!
 Las fotografiile să-ți vorbească!

acces ..interzis( deocamdată)

Printre aburii cafelei, zăresc  pădurea. Dincolo de ea, munțíi. Limpezi, curațí, în toată  mărețía lor.
Ghicind că unei asemenea stări i s-ar potrivi o lectură  stropită cu  parfumul altor vremuri, cineva  mi-a trimis  un interviu. 
Fascinant, tulburător,  frumos, ca  ziua care  și-a deschis  genele verzi.. 
Citind, încercam  să-mi imaginez cum ar fi dacă de mâine, Bucureștii ar  redeveni Micul Paris. 
Sau  dacă ar primi în dar  o părticică din  farmecul de odinioară.
 Fă-ți vreme și   citește  interviul, sigur o să-ți placă!

Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost cîndva. Iar eu nu pot să fiu decât frustrat și trist.

               Mă simt exponentul unei lumi în destrămare. Dar am credința fermă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care să construim altă Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipsește la momentul actual.

Un interviu captivant cu muzicologul Viorel Cozma 

Un personaj fabulos: Enescu

- As porni dialogul nostru de la o curiozitate. Cum va explicati ca cea mai mare inflorire a muzicii din istoria romanilor a avut loc in epoca interbelica?
 - Ca sa ai cultura, trebuie sa ai intai bunastare. Dupa unirea din 1918, romanii o duceau bine si tara intreaga era cuprinsa de un mare avant patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva concret pentru aceasta Romanie Mare. Atunci au aparut institutii importante, care ne lipseau si care au creat, prin prezenta lor, un cadru favorabil.

        In 1920, Filarmonica se modernizeaza, sub conducerea dirijorului George Georgescu, care se intoarce de la Berlin si aduna in preajma lui crema absolventilor de Conservator. 

In 1921, Opera Romana devine institutie finantata de la buget. Apar Conservatorul si Teatrul National de la Cluj. Apar radioul si discul si, odata cu ele, posibilitatea de a-i asculta pe interpretii preferati si in saloanele de acasa.

         Dar poate ca adevarata explicatie pentru spiritul extraordinar de emulatie care a existat pe scena muzicii interbelice este fabuloasa prezenta a compozitorului George Enescu. 

Enescu a reusit sa coaguleze in jurul lui personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romane si al muzicii in special.

             Facea circuite obositoare, mergea in douazeci, douazeci si cinci de orasele de provincie sa cante Bach si, daca era intrebat la ce bun, ca lumea simpla nu intelege o muzica atat de profunda, el raspundea: "Nu-i nimic ca nu pricepe Bach, sa-l ia ca pe un medicament!". In 1913, a instituit un premiu national de compozitie pe care l-a acordat anual, pana in 1946, cand a parasit definitiv Romania

Mai mult, el si dirija compozitiile castigatoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far calauzitor pentru intreaga generatie interbelica, a ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si al celei care i-a urmat.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, am avut un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe.  

      Despre ei s-a vorbit ca despre Scoala lui George Enescu: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe.
- Ati putea sa-i faceti un portret artistului si omului Enescu?

George Enescu
 - Enescu a fost o faptura cu totul exceptionala. Avea o memorie fantastica. Bela Bartok i-a dat odata in tren o partitura. Enescu a citit-o atent de cateva ori, pana la destinatie, apoi i-a returnat-o. A doua zi a cantat-o din prima, fara s-o mai deschida.

            Canta cincizeci si doua de volume de Bach pe de rost. Dirija Wagner pe dinafara. Era parca venit din alta lume. Canta din gura, canta la fluier, la pian, la vioara, la violoncel, la flaut, la corn, la orga. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce povesti. Era glumet, spontan, facea poezii, epigrame si cuplete. Avea dar literar si dar de desenator. Era un excelent caricaturist.

          Era tipul renascentist, cumula un talent fabulos. Avea maniere, stia sa fie elegant cand se cerea, dar era si nepretentios, de o mare modestie. Cand pleca in turnee, nu-si lua bilet la vagonul de dormit. Se culca la clasa a doua, intins pe scaune, asa cum era imbracat. Mergeau colegii lui si-l rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe altcineva in compartiment, fiindca "maistrul doarme un pic ca ari concert la Botsieni".

           Cand ajungea, cu pantalonii necalcati, suia direct in trasura si gonea la hotel. Era gurmand. Ii placea mancarea buna. Si ii placeau mult femeile.

            Era un barbat foarte frumos si dorit. Cand se terminau concertele, navaleau femeile pe el sa-l invite la ele, sa ia masa. In mare parte din fotografii, apare alaturi de femei frumoase din societatea inalta. A avut nu stiu cate propuneri de casatorie. A avut si o fata din flori, despre care nu s-a stiut nimic in timpul comunismului. 
- Despre cine e vorba?

Maruca Cantacuzino
 - Fata lui a fost croitoreasa la Opera Romana, de unde a iesit la pensie. A murit in Bucuresti. A fost o fiinta foarte modesta, care nu s-a batut niciodata cu nimeni sa demonstreze nimic. S-a multumit cu conditia ei.
- Enescu s-a casatorit, totusi, dar foarte tarziu. Avea 57 de ani. De ce tocmai atunci?- Marea lui dragoste a fost Maruca Cantacuzino, pe care a iubit-o ca un nebun. A cunoscut-o, din cate se pare, la Peles, prin 1911-1913, in cercurile Reginei Maria, de care ea era foarte apropiata. Maruca era casatorita cu Misu Cantacuzino, care se pare ca stia de idila ei cu Enescu. Misu a murit in 1928, intr-un accident de automobil.

          Tot atunci, Maruca l-a cunoscut pe Nae Ionescu, de care s-a indragostit, la randul ei, nebuneste. Langa el, cum marturisea in jurnalul ei, simtea cum ameteste, ghicind, sub pielea lui, pe insusi Lucifer.

             Relatia lor a durat sapte ani, iscand gelozii cumplite din partea lui Enescu, cu care a intrerupt si reluat legatura de foarte multe ori. Enescu a asteptat-o insa rabdator. Ce fascinatie trebuie sa fi exercitat aceasta femeie asupra acestor barbati, ambii mai mici ca ea! Enescu cu 3 ani, Ionescu cu 12! Cand acesta din urma a parasit-o, Maruca s-a imbolnavit de nervi. Enescu s-a intors din strainatate, a intrerupt toate concertele ca sa se ocupe de ea si a dus-o la tratament, la Viena.

            De abia in 1938 i-a acceptat Maruca cererea in casatorie. A fost o nunta foarte mica. Au locuit impreuna la Palatul Cantacuzino, mostenit de la Misu, dar nu in odaile mari, somptuoase, ci in casuta din spate, in fostele camere ale servitorilor. Apoi au plecat la Paris.
"Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc"- Ne-ati vorbit de aristocratia vremii, dar cum era Bucurestiul oamenilor modesti, din cartierele cu tramvai si cismea?- Sa stiti ca intreaga societate era marcata de o usoara burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in tara. Oamenii se instarisera. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa.

           La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in cate doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mancau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos.

            Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau rauri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descantau cate trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mancau numai in oras!

               Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti.
- Unde se putea asculta muzica in vremea aceea?

Viorel Cosma- Depinde de tipul de muzica. Intre razboaie, Bucurestiul rasuna de muzica. Da-i rusului vodca, francezului cafea si ziare si romanului muzica si mancare! Vor fi toti fericiti!

             Cine voia sa asculte muzica culta mergea la Ateneu si la Opera Romana. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzica de camera si lieduri.

             Puteai sa-i asculti pe compozitorii si dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii astia mi-au fost profesori la Conservator, imediat dupa razboi. Erau toti scoliti la Paris, aveau eticheta si maniere. Adevarati intelectuali de rasa. 

            Tot asta a fost perioada marilor nostri interpreti: pianistii Dinu Lipatti si Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea asculta muzica culta si in saloanele mondene ale marilor doamne, care dadeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume buna, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prajiturele, de sendviciuri.

              La inceput erau prezentate tinerele sperante muzicale, care isi faceau numarul. Apoi urma un recital adevarat al unui artist deja afirmat. Cella era casatorita Lahovary, avea mari posibilitati financiare, isi permitea astfel de serate.
- Ati cunoscut-o pe Cella Delavrancea?- Da, am fost si la ea in casa, pastrez si acum scrisorile de la ea. Era adorabila, inteligenta, sclipitoare, un om cu care puteai sa stai de vorba ore in sir si sa nu te plictisesti. Putea sa cante un repertoriu de 5 ore fara sa oboseasca. Avea o forta barbateasca aproape. Foarte buna prietena cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colega de catedra la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai in inima lui Nae Ionescu. A trait 104 ani.
"Sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc"- Tot atunci insa e si perioada marilor succese ale muzicii usoare, perioada din care ne-au ramas cele mai bune romante, cea mai buna muzica lautareasca. Unde s-au lansat marii interpreti?

Cella Delavrancea
- Muzica usoara se asculta numai in restaurante. Existau in epoca saizeci si trei de restaurante cu muzica! Va dati seama ce pleiada de artisti la atatea localuri! Interpretii cantau la cel putin doua, trei restaurante si o gradina, pe seara. Faceau toti tururi. In felul asta, la un restaurant vedeai mai multi artisti.

            Restaurantele erau frecventate, si ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de langa gara, unde cantau tarafurile Julea, Fanica Luca, Maria Lataretu. Catre centru erau gradinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Sosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Otetelesanu, unde-i puteai intalni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu.

             Scriitorii erau oameni de lume, erau o breasla cu mult mai mondena decat a compozitorilor, de exemplu. Dar in fiecare cartier erau zece, cincisprezece carciumi, asa ca nu era nevoie sa pleci de acasa pana nu stiu unde, daca voiai sa mananci.

          La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) canta Grigoras Dinicu. Daca, de exemplu, seara era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii ii duceau dupa aceea la Continental, unde ii lua in primire seful de sala, care le oferea un meniu gastronomic romanesc foarte rafinat si apoi ii invita sa asculte muzica. Si canta Dinicu numai muzica clasica pana la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populara, la hore, sarbe, veneau guristii.

             Dupa 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Si daca respectivii mai voiau sa petreaca, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans pana la 3 dimineata. La Zissu se beau numai bauturi scumpe, sampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo canta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea frantuzit, se imbraca in culori tipatoare, ca la Paris, umbla cu esarfe si palarii de fetru. El nu canta decat in locuri bune, la cofetaria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu canta niciodata in carciumi si bodegi.

Cristian Vasile.
Acolo il gaseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cantat la Berbec si la Ciresica, langa Cismigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: "coboara neamule, sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitesti. Dar avea o voce formidabila, de opera, cu niste acute de tenor.

           In alte restaurante cantau romante Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simpla, nu era culta. Nu stia sa scrie decat cu litere de tipar. Mia facuse insa facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a casatorit cu Petre Alexandru, cu care a si cantat duete.

               Ioana a avut cinci barbati cu cununie. Avea o voce fantastica. Fuma cate un pachet de tigari pe ora si bea cafele pana nu mai putea. I se ingrosase vocea ca la barbati. La romante, n-a egalat-o nimeni, niciodata. Vedeti, lumea stia sa se si distreze pe atunci. Se muncea pe branci, dar aveau si bucurii.

             A ramas celebru in epoca un personaj cu bani si foarte petrecaret, care obisnuia sa mearga seara pe la 10 pe Soseaua Kisseleff, unde era un sirag de terase si restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja sapte, opt trasuri, instala cantaretii in doua din ele si in restul pe ceilalti cheflii din restaurant si mergea la margine de Bucuresti, unde el avea o vie, sa chefuiasca toata noaptea cu vin de Valea Calugareasca. Si avea si o tacaneala omul asta: urca lautarii sa cante in cei doi stejari din curtea casei. Va puteti imagina ce chefuri se incingeau! 
"Cand incepea sa cante Maria Tanase, toata lumea lasa lingurile jos"- L-ati amintit pe Grigoras Dinicu, varful muzicii lautaresti, cel care a influentat atatea generatii de interpreti. Ii dedicati multe pagini si in cartile dvs.
  - Pe Dinicu l-am cunoscut tarziu, in 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise si doua operatii. Am mers de mai multe ori la el acasa, sa stam de vorba, dar in ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam intrebarile si raspunsurile pe bloc-notesuri.

Maria Tanase pe scena
 Dinicu era un lautar umblat, un om care se scolise, care facuse Conservatorul, intalnise multa lume buna, canta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabila si azi.La inmormantarea lui Dinicu, era asa de multa omenire, ca s-a intrerupt circulatia de pe strada Finlanda, unde locuise, si pe Soseaua Stefan cel Mare, pana la Lizeanu. Au venit 400 de lautari din toata tara cu tambal, contrabas, violoncel, viori, si de la casa lui pana la cimitir i-au cantat tot repertoriul. A fost fabulos. Parca a explodat tot Bucurestiul de muzica. Nici Maria Tanase n-a avut asemenea funeralii.
- Cu Maria Tanase ati fost coleg de catedra la Liceul de Muzica. Era asa de teribila precum se spunea? 
- In 1953, cand a fost numita profesoara la scoala de muzica, Maria canta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea sofer care o astepta in fata. In spate, pe bancheta, era Faramita Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost si gaurit. Ii zicea Maria: "Da-te, mai, mai incolo, ca ai acordeonul spart si-mi faci curent". Pana la urma, i-a cumparat ea unul mai bun.

              Faramita era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fara un sfert, la Bufet. Cand incepea ea sa cante, toata lumea lasa lingurile jos. Nu misca nimeni, timp de cincisprezece, douazeci de minute.

            Faramita ii stia perfect repertoriul, nu trebuia sa i se spuna decat: "do diez!", "sarba!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul noptii, ajungeau si la carciumi.

Faramita Lambru
La Maria Bortoasa, in Calea Grivitei, canta cantece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindca erau multi care o stimau si o invitau la masa, spre dimineata, se intorcea la cate un restaurant, cu Faramita alaturi. Mancau si cantau amandoi, pentru cate zece prieteni. Era o femeie teribila Maria, sclipitoare, captivanta.

              A fost casatorita cu mosierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de tinut in frau. Era o sfarleaza. A trait cu prim-ministri, cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a fost implicata in spionaj, chemata in Turcia de presedintele Turciei. Era o femeie arzatoare, care se daruia mult. Nu se intalnea cu tine doar ca sa te sarute pe frunte.
- Tot in vremea cand Maria Tanase fascina Bucurestii cu vocea ei grava, orasul fremata sub acordurile "Zarazei". Cum s-a nascut legenda acestei femei atatatoare?

Ioana Radu 
- "Zaraza" a devenit celebra in interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins in viata. In 1929, in Uruguay, s-a tinut un concurs de compozitii, iar premiul doi a fost castigat de aceasta melodie, compusa de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris si a fost auzita de lautarii romani, care i-au cerut lui Nicolae Kiritescu sa scrie niste versuri.

            Kiritescu nu a facut o traducere. A pastrat din textul initial doar cuvantul Zaraza, care nu era, in original, decat un indemn de manat boii, un fel de "hais, cea!" Nu stia el asta atunci! Cum nu a stiut nimeni. El a facut din Zaraza "un poem de nebune dorinti", portretul unei femei irezistibile.

              Tot el a inceput, la un pahar, sa raspandeasca legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi indragostit nebuneste de o femeie, pe care apoi cineva, intr-o noapte, ar fi omorat-o. Scriitorul Mircea Cartarescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerata, iar urna cu cenusa ei ar fi fost furata de insusi Cristian Vasile, care, in amintirea iubirii lor, a inghitit cate o lingurita din ea, in fiecare zi, timp de un an de zile. 
Foarte departe de ce-am fost candva...- Domnule profesor, in incheiere as vrea sa va mai adresez o intrebare. Credeti ca Romania va ajunge vreodata sa egaleze perioada aceasta, interbelica? Mai poate fi luata de romani drept reper sau e mai degraba un model depasit? 
 - Din nefericire pentru poporul roman, ne aflam intr-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem in primul rand bunastarea de odinioara, care permitea oricarui om de rand accesul la cultura si la viata mondena. Am pierdut constiinta patriotica, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai intereseaza tara asta, probabil pentru ca nu mai avem nimic de revendicat.

             Ne-am pierdut valorile, traim intr-o confuzie totala a lor, asa cum se poate vedea si la evenimentele astea, de tipul Zece pentru Romania. Ne-am pierdut simtul estetic, dorinta de a trai frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevarat valorosi, care au realizat ceva pentru omenire.

            Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectati si recunoscuti. In Academia Romana exista un singur membru corespondent in domeniul muzicii.

           Ne-am pierdut modelele, care azi traiesc retrase si refuza sa apara la televizor, de teama sa nu se compromita.

Un obicei care s-a pierdut: dansul in restaurante.. 
Ne-am captusit cu modele false, modelul omului care reuseste usor, care se descurca, care stie sa faca bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele si educatia. Am uitat sa ne mai imbracam frumos, sa ne mai purtam elegant.

                Am pierdut - nu burghezia materiala, ci burghezia spiritului, nobletea spirituala. Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist.

               Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual. La 30 martie, Viorel Cosma a implinit 88 de ani. Este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor.

             Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreti, compozitori, dirijori, lautari si muzicologi din Romania.

             Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de proportii, programata pentru 10 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice".