Delacroix
21 martie- Ziua Mondială a Poeziei
Prima poezie am învățat-o cu mama; îmi împletea cozile, nu știu câți ani să fi avut, poate trei, poate patru„Pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis...„
Abecedarul se încheia cu „Brăduleț, brăduț, drăguț..„
Ce-mi amintesc din anii imediat următori, să fi fost, cumva, prin clasa a II-a, este poezia pe care am recitat-o la o serbare, înghițindu-mi lacrimile-„ Eu am numai trei picioare / Și abia mă mișc, hop, țop/ Râd, când mă-ntâlnesc, copiii/Și mă cheamă Cuțu șchiop...„
A fost un moment, cred că printr-a treia, când, lipsind doamna Ana, a venit la clasă domnișoara Silvia.Ne-a învățat cum este, într-o școală de țáră, să vrei să fii artist la nici zece ani.„Albă-ca Zăpada,dramatizare, după splendidul basm omonim.
Știu întreg textul și astăzi. Și nu cred că-l voi uita vreodată.
Manualele din ”ciclul II„ se deschideau cu poezii scrise de Mihai Beniuc:”Frumoasă mi-e țara străveche, întinsă pe munți și pe văi/ Cu fete cu flori la ureche, cu mândri și ageri flăcăi...„
Domnul profesor Gheorghe Fulga nu admitea să nu memorezi câte zece rânduri din fiecare text ales cu mare grijă. Citeam, reciteam, recitam, cu toată pasiunea”Scrisoarea III”.
Cam pe atunci, am descoperit cât de mult îmi plac fabulele, le despleteam în gând, mă străfulgera,așa,o mare bucurie, când pricepeam lumea de dincolo de vers.
Ce extraordinare pasaje din „Amintirile„ lui Creangă, învățate atunci, mi se perindă astăzi prin minte!
Și ce minunată scriere este ”Ardealul„ lui Nicolae Bălcescu.
Culori roz- gălbui pe fir de aduceri-aminte!
Când eu însămi am devenit nu doar purtătoarea catalogului, mi-am dat seama că știu multe versuri și fragmente de proză din anii de gimnaziu și mi-am dorit să fiu ca întâiul meu profesor.
Astăzi,când citesc poezie, sunt doar Eu.
Eu și cu mine!
| La steaua, Mihai Eminescu La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.// Mestecenii-n pădure glăsuiesc Într-o limbă vesel-inocentă; Cocorii cu tristeţe obosesc În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă. Ce să regrete? Toţi sunt călători - Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă. Doar cânepa visează uneori La cei plecaţi în depărtare-albastră. Stau singur printre câmpurile goale, Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor. Sunt plin de gânduri vesele, domoale, De nimic în trecut nu-mi este dor. Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic, Nici chiar al liliacului parfum. Foc roşu de scoruşe arde-amarnic, Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum. Nu se aprind scoruşii ciucuraţi, Îngălbenita iarbă nu dispare. Cum frunze pierd copacii resemnaţi, Aşa eu pierd cuvintele-mi amare. Şi dacă timpul, lunecând ca vântul, Strânge pe toţi în bulgăr inutil... Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul, Scuzându-se în graiul lor gentil. // Esenin |
Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte., Lucian Blaga
Tu eşti cea nouă?
Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sunt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?
Crezi că sunt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gîndit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?
Walt Whitman
M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
Pusei pământul și ape, zăgane între noi,
Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare,
Necontenita mută a mea însoțitoare.
Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai,
Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai.
Ți-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sănii-n mâna
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână.
Ai dus la țurtur gura cu gura mea plecată,
Voind sa bei cu mine scânteia lui deodată.
Amestecat în totul, cu umbra și cu gândul,
Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul.
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,
În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.
Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere,
De fata-n tot ce naște, de față-n tot ce piere,
Apropiată mie și toată depărtată,
Logodnică de-a pururi, soție niciodată., Tudor Arghezi
Barbari
Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//
