A vedea ascultând cu sufletul

   povești pentru prieteni         

 Mers în căruță. O singură dată cu motocicleta. Adevărată Odisee! Surorile bunicului, Rada și Maria, se măritaseră în Corbii Ciungi. Talițu și măicuța  mă luau cu ei la nunți, botezuri, cumetrii, neamul era mare... Plecam în zori, să nu ne prindă
soarele. Din culcușul meu, pregătit grijuliu de bunica, ascultam uimită zvonuri, copite de cai, cocoși rătăciți, greieri și păsări, frunze în șoapte de vânt. Licăreau plăpând pe cer ultimele stele. Drumul tăia câteva câmpuri lungi, se arcuia pe sub poale de pădure. Nu îndrăzneam să le spun bunicilor că aș vrea să culeg frăguțe și mure, amânam de fiecare dată.

Dacă vii dinspre București, fă un mic ocol în stânga, printre șirurile de plopi răzleți, iviți între pâlcuri de albăstrele, și lasă autostrada să-și ducă spre nord fuga ei disperată. Casele  se țin una de alta. Sat bogat, liniștit, primăria, școala, biserica, farmacia, o simigerie, poliția, toate  și-au dat mâna. De când mă știu. Parfum de liliac primăvara târziu,  bujori, trandafiri și crizanteme în tot anul. Din belșug, în toate grădinițele din fața caselor ! Iarna e mai greu, cade multă zăpadă. Lași satul cu treburile lui, de dimineața până în  toiul nopții,  și cobori. Pe malul lacului era târgul de vineri...  Pământ bătătorit  de ani și de pași. Parcă a fost ieri... o lume în  mers rotitor: cojocari, croitori, cizmari, pricepuți vânzători chemându-și clienții, străini  și localnici, tineri și vârstnici, fețe și  brațe, voci potolite în murmur neclar. Astăzi locul și-a uitat  vânzoleala. Treci câmpul, drumul este bun, primarul a turnat asfalt, altfel își rupea frumusețe de mașină, este și băiat bun, zice fosta mea colegă de școală.
Stai doar o clipă, trebuie să simți tihna amiezii privind lumea de sus. Podul, gigantică mână între sate! Noaptea, doamne!, să-l vezi noaptea, sub puzderia de stele!, dedesubt benzile autostrăzii șerpuind printre câmpuri, în spate pădurea, în față, doar ghicit printre arbori în verde, satul.

 Ungureni! Tata zicea că primii localnici veniseră din Ardeal cu cine știe ce treburi. Unguri li s-a zis. S-au așezat aici, s-au însurat și neamul  lor a tot crescut. Când mergeam eu  la școală, satul avea alt nume. În celălalt capăt,  era o moară străjuită de mulți peri, venea lumea din satele învecinate, îi ascultam vrăjită pufăitul cadențat fie vară, fie iarnă. Fundu Părului. După o vreme, satul a primit numele unui Domn care va fi trecut Argeșul cu pandurii lui: Tudor Vladimirescu. Tata nu mai este de mult, în sat sunt  peste o sută  de văduve, da este un sat văduvit, cine să-mi mai povestească de unde au venit atâtea nume, femeile nu-și bat capul cu treburi de astea. Eu, mereu în grabă, ca și cum mi-aș fi rătăcit calea. Lumea pleacă, vine, bătrânii au luat cu ei poveștile, tinerii au alte treburi. Risipite între Neajlov și Argeș, satele  își duc  zilele și nopțile, an după an, în marea, mereu neobosita curgere a vremii.

În joc de văpăi scurte, încălzind cămăruța, noaptea părea fără sfârșit. Pentru mătușa,  nu era ceva nou. Doar că acum avea cu cine să-și împartă gândurile. Întâi, am jucat tabinet, pasiunea ei. Am lăsat-o să bată, îi place să-i spui că este cea mai tare! Cândva era... Am ajuns și la lucruri mai serioase. Eu întreb, ea își tot întoarce amintirile de pe o parte pe alta. Și eu, și ea știam câte ceva.

Eu, de la tata, ea, din auzite.
I-am promis că n-o să las poveștile să se risipească. Satele noastre sunt adunate. Le separă cele două râuri. Nu este de mirare că sunt foarte vechi. Oamenii au fost atrași de luncile prielnice.L-am văzut într-o vară, eram copil. I se spune Vadu' Stanchii. Sărăcuț sat, case risipite, micuțe. Curți strâmte. Cum a putut fiecare. Drum de țară. Praf și pietre. Se zice că demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș, ar fi trecut într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe spinarea unui dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele! Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l aștepte. Credincioasă. Seară de seară.
Cu lampa aprinsă. Într-o noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit, Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în braţele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți. Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele. De la coate. Și aruncate corbilor. În toate părțile. 

De atunci, două sate vecine se numesc Corbii Ciungi. Și Corbii Mari...

printre gânduri

 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.

Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   

Lumea își rotea existență după reguli nescrise.

 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  

Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 

Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..

Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.

 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.

Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.

Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.

Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.

Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  

Se ajutau.

  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .

Să se fi topit iremediabil?

  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?

  Au trecut anii....

Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.

În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 

Și câteva consătence..

În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.

Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.

Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???

ce  mai întrebare......

și noi, țăranii, am ajuns să măturăm străzile din București...

„Bă, dacă nu vă luăm gunoiul câteva zile, muriţi“, spune nea Mărin printre dinţi. Numai noi îl auzim.

            Cu Ion Costache am lucrat într-o duminică. El nu aşteaptă respect de la bucureşteni. Nu mai există aşa ceva. Doar bătrânii mai ştiu ce înseamnă un gunoier. Îmi și arată. Pe o stradă din Berceni ne aşteaptă la poartă, exact cum a spus Ion dinainte, o bătrână cu două pungi de gunoi în mână. Îi dă şoferului o hârtie de-un leu şi trei ţigări. Aşa face de ani de zile, duminica şi miercurea, când trece gunoiera pe-acolo

             Ion Costache este un ţăran din satul Corbii Mari, din Dâmboviţa. Tatăl său a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Nişte unchi şi nişte veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Şi nevastă-sa la fel. Vreo 50 de săteni din Corbii Mari sunt gunoieri în Bucureşti, numai la REBU, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la firmă, nu-i costă nimic. „Ia interesează-te de unde e femeia care mătură scările la tine în bloc, îmi spune Ion. Bag mâna-n foc că e tot de la mine din sat. Degeaba avem pământ, dacă nu avem cu ce îl lucra. N-avem bani. Guvernanții ăștia de după revoluție şi-au bătut joc de agricultură.”

Articolul numără, deja, cei șapte ani de acasă. 

Eu l-am descoperit  acum, la cafea. L-am citit până la capăt, înghițind  cu noduri  din licoarea dulce/ amară.

Undeva, în minte, se derula tabloul mișcător al   unei lumi pe care cei mai mulți o sfidează. 

Ea, lumea  aceea, există.

 Și noi  trăim, pentru că ea  există.

http://www.viorelilisoi.ro/oameni-si-gunoaie-din-bucuresti/

Rapsodia, o poveste vie pentru copii!

Spune legenda că în urmă cu câteva sute de ani,  undeva, pe valea Argeșului,  într-o zonă fertilă,  umbrită de zăvoaie  bogate în sălcii, plute și salcâmi,  atrași  de pământul gras al locurilor,  doi unguri, aflați în trecere, și-ar fi făcut niște colibe.

Iarna a fost blândă, primăvara a venit devreme, vara  i-a dăruit cu  bune recolte de grâu  și  porumb , așa că ungurii nu s-au îndurat  să mai plece.

 Și-au găsit  câte  o fată frumoasă și vrednică  în satele din jur, au făcut copii, iar neamurile lor s-au tot   mărit. Satul a primit  numele Ungureni.

 Cu vremea, alte așezări s-au tot ivit  între Neajlov și Argeș.

Când eram copil,  comuna  cuprindea trei sate, unul mai  frumos decât celălalt.Lumea nu era prea bogată, puțini  erau cei care  lucrau  pentru un salariu, cei mai mulți munceau , din greu,  pământul, creșteau animale și păsări, de  sărăcie lucie nu am auzit.
 Leneși erau și atunci. 
Sunt și astăzi.
 Din fiecare sat, au plecat spre lume  tineri care  au dus faima școlii. Numele profesorului Gheoghe Fulga era cunoscut  până  dincolo de   Crevedia, Vânători, Mânăstioară, Uliești.

Au trecut anii, satele sunt  parcă ceva mai goale, alte case, altfel de oameni, s-a mai ivit un parc colo, un bufet dincolo,  o farmacie lângă primărie. 
Lumea s-a schimbat, toate se schimbă.

Dacă  te hotărăști să-ți saluți  neamurile, să  revezi școala unde ai învățat  ori să aprinzi o lumânare la căpătâiul părinților- o să  te strecori cu  greu   în  cimitir, că, de, asta este vremea, plouă mult, cresc buruieni,   cine să le ducă  unde le-ar fi locul, că  la  țară nu se scot bani din asta-dacă  te hotărăști, zic, să vii acasă, o să găsești drumul ușor.
Este chiar la jumătatea  distanței dintre Pitești și București, treci prin Corbii Mari, astăzi centrul unei comune care adună  cam vreo unsprezece sate .

Le poți povesti copiilor o legendă- uite am  cules-o pentru ei, ca să știe de unde le vin moșii și strămoșii.

În Ungureni, nu  prea departe de școală, pe drumul către Popasul Iancului, musai  trebuie să te oprești.
 Dacă ar ști dinainte , copiii te-ar obliga să-i aduci chiar de dimineață.

Doi tineri  entuziaști, Adi  Gândilă și soția lui, Tatjana-  cred că el are legătură cu locul- au construit ceva  puțin  obișnuit în zonă, un loc  în care copiii sau  adulții cu suflete de copii pot învăța lecția  curajului!
 Lecția  dragostei pentru animale!

Prilej  de mândrie pentru localnici!

Mare mi-a fost bucuria,  sâmbătă, 1 iunie,  să ajung, din întâmplare, ce este drept, la un adevărat spectacol. 
Spun asta, pentru că a fost neașteptat, frumos,  original,  ceva de la suflet pentru alte suflete. 
Cei doi  îndrăzneți și entuziaști tineri, împreună cu asociația  Învingem autismul  ,  le-au oferit copiilor care învață la o școală specială din București, veniți cu  familiile lor, o zi frumoasă, inedită! 
Ce poate fi mai frumos pentru copii decât   să  ajungă în șaua  unui cal  precum Rapsodia, să mângâie un câine mare, alb, blând  și prietenos,  să vadă de aproape o căpriță, un papagal viu colorat, să se bucure de  soarele pritenos,  de  verdele câmpiei, ale cărei margini  se opresc pe malul neobositului Argeș!

 Eu nu sunt decât  o părticică din sufletul unor locuri cărora le aparțin!
 Las fotografiile să-ți vorbească!

omul este ceea ce simte,

asta e dacă vreți perspectiva mea. În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele. Octavian Paler

 
Cu fiecare kilometru care mă apropie, simt emoția duioasă a revederii. 
Mă învăluie cald, tot mai cald, pe  mâini, pe față, pe suflet.
Lăsăm  panglica întinsă a autostrăzii să îndure goana  bolizilor  greu struniți și  după un  scurt ocol prin centrul comunei al cărei nume  se leagă de trecerea lui Vlad Țepeș,  apucăm drumul  vechi care mângâie neobosit   porți și case,  copaci și  grădini, făcându-și loc  pe la poalele câmpiei Neajlovului. Satul meu așteaptă primăvara!
O părticică din mine  este aici- în zvonul mereu neobosit al  Argeșului, în lunca lui mirosind primăvara a micșunele, în ulițele scăldate  noaptea de bogăția  blândă a lunii,  în zarzării  ce se vor deschide în mirări de podoabe albe,  în căutătura  bună a  oamenilor,  care  îți răspund  la bună ziua! privindu-te în ochi.
 Mi-e atât de bine!
 Mă simt EU!

p.s. (mai)păstrezi cheia de la  portița casei tale?

parfum uitat de verde crud

Străjuit de plopi tineri, aruncați la întâmplare, se rupe  de autostradă, lăsând-o în pace cu bolizii ei gonind spre capitală, taie lanuri de grâu și de porumb, 
se încolăcește într-un loc, mângâind în grabă un tăpșan acoperit cu tufișuri de mure și imortele liliachii, trece pe la porți închise în miezul zilei, salută frumos, cum se  cuvine la țară, pe toți sătenii aflați cu treburi pe la primărie/farmacie, magazin și se așterne  lin până la pasarelă.

 Bătătorit de zeci de ani,  poate chiar sute, cine mai știe, drumul,  pe care îl cunosc de când aveam vreo cinci ani,  intră grăbit în sat.
În satul meu.
Nu are timp să se uite în stânga, nici în dreapta, nu-i ia în seamă pe cei câțiva pierde- vară adunați la umbră în chioșcul din fața bufetului, ciocnind  halbele cu mânecă albă, înaltă.//

Argeșul șușotește în albia lui.

Cu ani în urmă, în zile cuminți de vară, plaja era neîncăpătoare!

Încerc să prind cu ochii minții farmecul acelor clipe- eu, liceana, studenta, prietenele mele, scrisori lungi, în plicuri roz, ascunse între coperte de  romane străine, promisiuni, bilețele, nisipul mărunt, sclipitor,  joc de  pietricele colorate, lipii aruncate pe luciul molcom al  apei, teama de a nu –i supăra pe părinți cu întârzierile nejustificate...

De cealaltă parte a  podului, unde Argeșul fusese zăgăzuit într-o adâncitură moale, în zile fierbinți de august, zeci de familii: părinți, copii, rude își îngropau cânepa.

 N-ai auzit, n-ai văzut, așa-i?
O să-ți spun din ce-mi amintesc.//

 La capătul fiecărui lot de pământ din lunca Argeșului, fiecare familie semăna  pe un petic bun cânepă. 
Verde crud, aromă vie!
La coacere, tulpina  aspră, gălbuie lăsa urme adânci în palmă. Se smulgea fir cu fir, dimineața, pe răcoare.
Puși la uscat, snopii înalți  cât  un copilandru umpleau curțile. În câteva zile  erau tocmai buni de îngropat. Treabă de bărbat!

Unul lângă altul, snopii se așezau în adâncul mâlos, prinși în legături strânse, acoperiți cu nisip și pietriș, greutăți, țăruși puternici de lemn. Fiecare familie își marca proprietatea.

Pentru câteva săptămâni, locul era împânzit de semne, nimeni nu îndrăznea să treacă dincolo de porția lui.

Din când în când, mama și  bunica scoteau câte un fir- topirea trebuia să fie perfectă.

Când firele se colorau în alb, snopii se desprindeau atent din  legături. Începea spălatul, treabă exclusiv de femeie.
Lovituri puternice pe luciul apei în asfințit de soare, o muzică nemaiauzită  de atunci, muzică de care-mi este tare, tare  dor!!

În ploaie de stropi, zeci de femei, una lângă alta, spălau  snopii moi până seara târziu. 
Sprijinită într-un cot, din margine  argintie de zăvoi, se întâmpla să răsară, sclipitoare, luna!!//
Curtea se umplea din nou cu mănunchiuri.
Albe, curate, ce aromă !
Într-o zi/două, cânepa era bună de melițat.

Ai văzut o meliță? Un căluț, ca să zic așa, sprijinit pe două picioare de lemn, baza ceva mai lată, cât să încapă snopul uscat, partea de sus, mobilă.

  Răsuna satul de bătăi în cadență, muncă aspră, obositoare...

Mâini bătucite adunau  în stive firul cenușiu, fin ca mătasea, bun de tors.  Se adunau  sub meliță  câlții,  ei buni și ei la  ceva .
  Bătrânele împleteau  cu greu zăblăul, o pătură mare, mare  cât o parte de curte, se  aduna în palma lui  recolta de-o vară, pentru că grâul nu se punea fierbinte direct în saci.

Separat, cădeau resturi lemnoase, bune pentru aprins focul, iarna.

Fuioare lungi, unele alburii, multe cenușii se stivuiau în podul casei, până la căderea zăpezii, când începea torsul.

Ai fost vreodată într-o casă, unde torc mai multe femei?.

Imaginează-ți sforăitul  nestingherit  al  motanului tău, care-și îngână lenea, tolănit regește pe fotoliu.

Răsucite cu o tandrețe  pe care doar degetele femeii o au, firele se adună pe fuse.

 Urmau multe alte operații- înălbirea cu leșie, năvădirea,  țesutul pânzei.

 O gospodină adevărată își îmbrăca  întreaga casă  cu tot ce rodiseră degetele ei din primăvară până-n cealaltă primăvară- fețe de masă, perdele, cuverturi, preșuri, covorașe, chiar  dimie pentru paltoane.//

Argeșul își duce susurul la margine de sat.

 Câte  povești mai ține el minte?

Singuratic, ca o mână  rătăcită, aruncată între două sate, Ungureni și Crovu, podul construit de nemți se clatină sub greutatea mașinilor.

Culeg în palmă lacrima aducerii- aminte.
Cânepa,doar o poveste.
Verde crud, rătăcit în arome  incerte ...