Potrivit de inaltă, cu mers semeț, pe care l-a păstrat și în anii ei de bătrânețe târzie,maica Fănica,mama naturală a tatălui meu, locuia într-o căsuță, pe care și-o construise ajutată de tata și de mătușile mele din București, după ce în casa unde își crescuse cei șase copii s-a mutat Mișu, fratele mai mic al tatei.
luni, 27 decembrie 2021
din luminișul anilor
Deunăzi,m-am dus la cimitir; spicuia a zăpadă, ascultam, undeva în vale,susurul Argeșului, priveam pâlpâitul lumânărilor, înconjurate de imortele și o revedeam ca prin vis pe femeia cu ochi albaștri, tiviți într-o privire mereu pătrunzătoare.
În zilele de vară, Maica Fănica- așa i-am spus mereu-era tot pe fugă.
Fustele pe fond negru cu melcișori albi, încolăciți asimetric, îi acopereau gleznele.Purta bluze de americă scrobită, cu un pătrat în jurul gâtului, încheiat într-un zbor de șabace, lucrate cu croșeta.
În spațiul acela ars de soare, se ascundea cam pe jumătate un fir de busuioc.
Era gestul ei de cochetărie pe care l-am admirat mereu. Îmi amintesc că noi două am vorbit despre asta, cum, de altfel, am vorbit și despre cum să fie femeia care se respectă.
Nu știu câtă școală învățase maica Fănica, învățase sigur, pentru că venea dintr-o familie înstărită, Vișteanu.
Ce știu bine este că avea un fel al ei de a fi și de ase purta,că impunea respect și oarecare teamă.
Tatale, soțul ei și bunicul meu natural, fusese dulgher. Se întorsese bolnav de pe front, unde își pierduse un ochi.
Copiii și gospodăria rămăseseră pe umerii femeii.
Nu știu când și de unde învățase datul în bobi„ patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați...”
În cămăruța ei, mereu albită cu var proaspăt,se adunau femei chemate de fel și fel de îndoieli.
Maica Fănica trăgea în dreptul patului măsuța cu trei piciorușe, o privea în ochi pe femeia care îi trecuse pragul și învârtea bobii.
De fiecare dată, un bob rămânea stingher; în mersul lor în grupuri de patru, citea ea cam ce ar fi trebuit să înțeleagă neliniștea femeii.
Într-o vreme, maica Fănica practica un mic comerț.
În două coșuri împletite, aduna ouă, brânză, făină,lapte prins și lapte dulce, unt scos de la putinei,smântână,legume și fructe.
Sâmbătă, pleca dis-de-dimineață, cu rata, la București. Își făcuse un cerc de cucoane, cărora le vindea tot ce adunase în încăpătoarele ei coșuri. Alerga apoi în câteva magazine din Dămăroaia, unde făcea cumpărături.
Câteodată, o așteptam, la rata de seară, ajutând-o să ducă în căsuța ei, coșurile, din care se revărsa mirosul dulceag de halva, franzelă, bomboane, drojdie. Rând pe rând, pe măsuță, se aliniau pachețele cu vopseluri, păpuși de mătase pentru cusut ii, nasturi de culori și mărimi diferite, lumânări, tămâie,croșete, dantelă pentru lenjerii și perdele baticuri.
Maica avea micul ei capital.
Au trecut anii, părul ei rar, adunat sub o basmaua neagră părea tot mai nins.
Nimic nu i s-a schimbat în atitudine.
Îi studia cu aceeași mare atenție pe băieții care se opreau la noi la poartă; fiecăruia îi găsea câte un cusur, pe care nu se sfia deloc să-l spună cu voce tare.
Într- iarnă, când a venit ”munteanul”, cu flori, ciocolată și portocale, maica a cam zâmbit. O cucerise.
Este a treia zi de Crăciun, ziua bunicii mele, Ștefana.
Plouă mărunt.
De undeva, dintr-o altă dimensiune energetică sau cine-știe- de-unde, ochii ei albaștri îmi mângâie dimineața.
joi, 2 decembrie 2021
vis frânt
Școlar, părinte sau doar iubitor al poeziei lui Nicolae Labiș, ai citit/ ascultat, poate, de nenumărate ori, cel mai dureros poem despre tandrețe și suferință, scris de mereu tânărul
2 decembrie1935, Mălini, Suceava/ 22 decembrie 1956, București.
Ai zice că atât de candida bijuterie lirică,”Moartea căprioarei”, a fost concepută în luni sau ani de muncă și strădanie.
Alex Ștefănescu, cunoscutul critic și istoric literar, narează cu nedeclarată duioșie confesiunea Margaretei, sora poetului, parte și ea din poem.
Fratele ei a venit pe neașteptate la Mălini, cu promisiunea că va rămâne două săptămâni să se odihnească.
Brusc, fără vreo vorbă, împrumută calul unei vecine și, într-un suflet, se duce, călare, la Poiana Mărului,
Cineva din sat a văzut calul legat de un plop și pe Nicolae , cu capul în mâini,stând pe malul șanțului.
Cu 8 ani, în urmă acolo fusese vânarea la care copilul își însoțise tatăl.
În noaptea aceea, Labiș a scris, pe foi, întreg poemul, apoi a chemat-o pe sora lui, i l-a citit și i-a spus că, în zori, trebuie să plece la București, spre a-l publica.
În trenul care venea de la Dolhasca, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu căruia, vrând să-i citească ce tocmai ce avea să devină o inegalabilă creație, a descoperitcă uitase foile acasă.
Margareta le-a găsit împrăștiate, le-a cules cu grijă și i le-a trimis la București.
Toamna, ea a primit, prin poștă, un pachețel, într-o cutiuță erau frumos aranjate niște bomboane verzi, mentolate.
S-a necăjit femeia, dar, uitându-se atent, printre bombonele, a descoperit, înfășurat într-o scrisoarică, încheiată cu ”La mulți ani!”, cel mai frumos ceas de mână, cu limbi de aur, darul pe care l-a iubit toată viața ei de soră.
Moartea căprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fantana nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apa prelins din cișmea.
Tâmpla apăsă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă și grea.
Așteptăm într-un loc unde încă mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cate una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.
Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri si c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palida, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!
Dar vaile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, il clătina spre stele,
Il prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,
Si viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.
Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.
Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plîng. Mănânc!
Nicolae Labiș
joi, 18 noiembrie 2021
Spune cartea
că pentru fiecare defect al minții se poate găsi un leac.
Mi-am iubit manualele deșcoală. Și maculatoarele cu file gălbui, cu prețul fiecăruia înscris pe copertă: 0,65 lei.Notițele nu se diferențiau prea mult, ca ordine, de caietele în care îmi făceam temele.
Mă poți contrazice spunând că nu era bine cu un singur manual etc.
Treaba ta!
Păstrez, din fiecare segment de viață, câte un manual/două, caiete de teme sau de notițe.
Acolo mă regăsesc:școlăriță, studentă, mamă, profesoară.
Sublinierile, adnotările, semnele de întrebare sunt parte din ființa mea!
Știam că în primul an de liceu,în manualul de Limba și literatura română, între primii noștri
cărturari, la loc de cinste, era mitropolitul Ardealului, Simion Ștefan, născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
cărturari, la loc de cinste, era mitropolitul Ardealului, Simion Ștefan, născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.Pentru că prima parte din manual s-a pierdut, m-am dus la ”Istoria literaturiii române de la origini până în prezent”, a lui George Călinescu și, la pagina 1o, am găsit:
„.Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.Noi derept aceea ne-am silit, de încât am putut, să izvodim așia să înțeleagă toți, iară să( dacă) nu vor înțelege toți, nu-i vina noastră, ce-i vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toți într-un chip„.
În vremea aceea, banii noștri de aur circulau peste tot!
Același cărturar laudă disponibilitatea limbii noastre de a se îmbogăți cu neologisme, mai ales grecești:„sinagogă, poblican, gangrenă” etc..//
Cuvintele, ca și oamenii, migrează:unele, fără să vrea, se trezesc la periferia vocabularului, în vreme ce altele, înnobilându-se, urcă spre nucleul acestuia, chiar sus de tot.
„flexibil, flexibilă , ”i„, ”e„ ( adj)=care are proprietatea de a se îndoi, de a se înconvoia ușor ( și de a reveni la forma inițială)
elastic, mlădios.
2. care are flexiune. (din fr. „flexion„)
”Flexiune/ flexiuni, s.f. 1.înconvoiere, îndoire, mlădiere.( din fr. flexion)
rotativ,rotativi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre mișcări) Circular. 2. Adj. (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate efectua o mișcare de rotație parțială; care are părți rotitoare. 3. S. f. Mașină pentru tipărirea ziarelor și a publicațiilor de mare tiraj, care are forma de imprimare și suprafața de presiune cilindrice. – Din fr. rotatif.

Probabil că și copiii le folosesc spre a se distra.
Asta, în timp ce unii dintre mai-marii zilei nu sunt siguri dacă guvernul va fi investit sau învestit.
Nu știu ce ar fi spus cărturarul Simion Ștefan, dacă i-ar fi fost să trăiască în aceste vremuri...
Un gând al lui Titu Maiorescu („Critice„), găsit în dragul meu manual de școală veche:
”Ai un singur bloc de marmură, dacă îl întrebuințezi pentru o figură caricată, de unde să mai poți sculpta o Minervă?”
miercuri, 3 noiembrie 2021
pași în limpezimea toamnei
În intimitatea liniștitei amiezi, pădurea și-a potrivit ceasul printre transparente draperii umede.
Tăcere parfumată în molatică trecere.
luni, 1 noiembrie 2021
omul, ca o steluță
Citeam undeva- a trecut ceva timp de atunci, așa că formularea nu este ca în carte- că fiecare om are o cale a succesului, care seamănă cu Calea Lactee:o îngrămădire de stele mici, mici, care, dacă ar fi luate în parte, nu li s-ar observa lumina.
Laolaltă, strălucesc!
Dacă în drumul său, fiecare om este asemenea unei steluțe ( unii oameni strălucesc ei înșiși puternic , cred că suntem ce suntem și datorită altor oameni-steluțe, pe care i-am întâlnit de -a lungul existenței noastre.
Le spuneam simplu. moș Andrei și tușa Vasilina.
Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere. Tușa Vasilina îl purta numai în alb; era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți, atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era țesută în casă, din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească și să fie moale pentru tors.
Toată ziua, el împletea mături: mici, pentru periat hainele, mari , pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească. Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui, așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet.
Nu știu cine i-l cumpărase.
Știu doar că sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug la ei.
Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.
Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.
În fiecare vară noi, copiii din casele vecine, primeam, din căciula lui încăpătoare, prune durdulii și pere gălbui aromate.
Îngrijea cu mare dragoste grădina boierească. Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu.
Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl urmăream, de multe ori , când oblojea rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr. Îl ajutam și eu cum puteam, pentru că miercuri seara mă chema să ascult, la radioul lui cu galenă teatru radiofonic pentru copii.
Acolo, în camera lor mare, cu fructe aliniate ca soldățeii pe corlatele ferestrelor, am ascultat prima oară, până când tata a cumpărat un radiou de perete, ” Per Gynt.„
Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei.
Am intrat tustrei în odaie. Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie, a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minuna!.
La gramofonul lor, am auzit voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.
În capătul uliței, la două gospodării de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una.
O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- a învățat primele cuvinte în limba franceza și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita, nu spunea prea multe vorbe.
Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
”Mândria celor tineri este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție„
Democrit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)












