pe sub pleoape cu lumină

 Ca un fel de motto: ”a-ți ucide visul este ca și cum ți-ai strivi sufletul.”

De fiecare dată, în Ziua asta , care coincide cu aniversarea celei mai bune priete

ne din liceu, matematiciana clasei și a liceului, Rodica Pantazi, mă întorc cu sufletul către farmecul zilei de odinioară.

În noaptea de dinaintea zilei de târg- Ziua Crucii-lumea era în fierbere mare. Cred că în toate satele de pe valea Argeșului se întâmpla cam la fel.Puțini dormeau.

Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.

Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.

Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.

Spectacol mare, ca-ntr-o poveste!

circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.

Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.

Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.

Departe, mereu tot aproape...

Cineva mi-a trimis niște poze... lipsește ceva, poate însuflețirea.

îndrăzneț zâmbet de lumină

  Cum vremea și-a schimbat  brusc trăirea, înlocuind ochelarii de soare  cu  umbrela  din cuier, căutând   printre  florile pe care  le-am  cules de-a lungul anilor, pe unde m-au purtat pașii,am găsit un buchețel.

 Ce se vede  este  un pâlc din Munții Măcinului, Dobrogea. Niște  floricele crescute din  atolii unor vremuri pierdute în  negura timpului.

 Poate că se cheama”sincerică„.

 Sau ”mierluță”. 

  Nu știu.

 Ce știu este  că  eram fascinată  de Dobrogea, ”fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, încă de pe  vremea , când umbla  cu picioarele  goale în țărână”.

Am cunoscut-o așa, din  scrierile  lui Geo Bogza.

  O văzusem, în treacăt, atunci când mergeam cu copiii la mare. 

Îndeaproape, abia în 2021.

  O lume tulburătoare  prin  frumusețea ei pură, naturală, sălbatică!

Undeva, în  Cheile  Dobrogei, când nici nu te aștepti, răsare în fața ochilor un fel de ”sfat ”al stâncilor, o horă, o șezătoare a pietrelor, amintind , cumva, de  Marea Sarmatică

Și pe stâncile astea mângâiate de aleanul soarelui și de o muzică  doar simțită în  valuri de vânt molcom cresc aceste flori  mici, albe.

   Țâșnesc  din stâncă!

 Așa  cum face și viața!

cum să nu poți admira ceea ce te depășește?

 Deunăzi, descopăr, fără să vreau, aici, în spațiul în care oricine  poate să spună/ scrie ce vrea,  niște vorbe  acre despre  o  DIVĂ, în sensul adevărat al cuvântului, soprana Angela Gheorghiu.

  Era  vorba în articolaș despre faptul că această mare  voce universală ar fi fost  informatoare la securitate, semnând  ”Gina”.

  M-a  izbit, pur și simplu, ceea ce citeam.

Într-o  târzie noapte londoneză, când la noi era, deja, dimineață, după ce fiul meu  îmi oferise  un neprețuit  dar, ”Faust”,  de Charles Francois  Gounot, la Royal Opera  House , Londra, operă în care  Doamna Angela Gheoghiu excelase, alături de marele dispărut, Dmiitri  Hvororostovski, am așteptat - nu mai știu cât-  să o pot vedea  pe artistă, căreia i se spusese  că doi români- fiul meu și eu-.își exprimaseră dorința de a o  vedea.

 Ne-a întâmpinat zâmbind, iar atunci când i-am spus cum mă numesc, a  completat, bucuroasă: 

Acasă. în România,  mi se spunea  Gina!

 A făcut o poză cu mine, mi-a dat și un autograf.

 Am întrebat-o doar când  va veni în România. ... a evitat  răspunsul.

 Acum, când scriu, revăd momentul și mă întreb cu stupoare:

așa procedează informatorii? 

într-o  noapte/ dimineață, își spun  alintul cel mai drag-vezi, doamne,  nume conspirativ pentru unii- în fața  unei compatrioate care vrea să păstreze  un moment  unic,  alături de  o  Valoare  mondială?

https://incertitudini2008.blogspot.com/2011/09/reginele-sunt-peste-tot-bine-primite.html

o poveste reală

  despre  copii, despre adulți

4 galbeni

Ca și cum ne-am fi înțeles, după ce ne asigurăm că  se poate trece, traversăm strada pe care se înghesuie agresiv bolizii nestruniți. Este oră de vârf. Cu niște luni bune în urmă, aici era un marcaj, l-au spălat ploile și n-a mai fost înnoit, asa că, dacă vrei să ajungi acasă, trebuie să fii cu ochii în patru.

Merge înaintea mea cu vreo doi pași, își dă, totuși, seama că nu este singură. 

Am vrut să păstrez în continuare, distanță între noi, dar ea și-a încetinit pasul, a întors capul și atunci i-am văzut fața plânsă și obosită. Pare încă  tânără, sub 40 de ani. 

 La început, mi-am zis în gând că vorbește singură, n-ar fi prima oară când se întâmplă să aud pe cineva spunându-și câte îi trec prin minte, cu voce tare. 

Curat îmbrăcată, nici orășeancă, nici țărancă, într-o mână duce un fel de geantă-sacoșă, în cealaltă o hârtiuță, un fel de chitanță, femeia vorbește curgător, fără pauze.

-Vin de la liceu - spune fără vreo reținere numele unui colegiu prestigios, secretara mi-a scris aici absențele, zice că o să-l exmatriculeze. 

Aveam 4 galbeni de la mama, 4 mie, 4 sor-mii. Nu m-am ferit de copii, ăla mare este într-a 10-a (- spune numele altui colegiu cunoscut), ăsta mic a intrat cu 8 și 70. Amândoi au fost cuminți  Au învățat bine. 

Stau cu socrii, tac-so e-n Grecia, ne-am împăcat în august, după divorț, pentru ei . Eu -la patron, e bun, chiar azi dimineață mi-a dat înainte de leafă 4 milioane vechi,15 lei abonamentu'meu, 30 ale lor.

 Săptămâna trecută, ala micu n-a mai venit seara. Nici în seara ailaltă. L-am așteptat, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, n-a venit 3 zile. Am anunțat poliția. Socru-mio nu voia, zicea că-l fac de rușine. Tot căutând buletinu' și certificatu' de naștere, m-a tăiat, așa, un fier la inimă, galbenii de la mama nu mai erau la locul lor. 

N-am spus la nimeni nimic, nici ăluia mare, da' socru-mio a prins el ceva. Am alergat într-un suflet la sor-mea, e învățătoare, aici, în oraș, are și ea copii, mai mici, da se pricepe mai bine, știe cum să-i ia.

- L-ați găsit?, îndrăznesc eu s-o întrerup, văzând cum tot caută în geanta-sacoșă o batistă.

- Da, l-a găsit poliția, acasă la un coleg de clasă.  A amanetat galbenii , s-a dus cu ăla la niște jocuri de noroc,  au pierdut toți banii. Nu voia să mai vină acasă, ce să mai zic de școală, nu fusese mai deloc de la începutul anului. Voia sa plece la muncă, undeva, să aibă banii lui. L-am luat cu binișoru', și eu,  și sor-mea .

- Bine ați făcut, completez eu, mai mult pentru mine, nu știu dacă m-a auzit. 

- Socru-mio zicea că-i trebuie o bătaie soră cu moartea, să se învețe minte, am făcut cum am simțit eu, nici nu l-am atins, m-am împrumutat peste tot să scot galbenii de la amanet, acu' sunt la ultimu'.  Parcă nici nu mă mai trage inima, or fi blestemați, cine mai știe de unde i-o fi avut și mama, că nu mai trăiește.

-Veniți de la școală ? intervin, încercând s-o mai liniștesc...  plânge cu sughițuri.

 În simplitatea ei înțeleaptă, femeia vorbește despre acreala secretarei care i-a descris copilul în cele mai sumbre culori, în sinea mea mă întreb când o fi avut timp o funcționară să-l cunoască atât de bine, numărându-i doar absențele, încât să nu-i ierte nimic, în fața unei mame disperate.

- Dar diriginta?, la ea ați fost?

- N-am găsit-o, n-avea ore, am venit și eu când am scăpat, nu pot pleca de la servici când vreau, patronu' e bun, da, de, tot patron rămâne.  

Domnu'director este pâinea lu' Dumnezeu. Îl cunosc, este un om deosebit, o sfătuiesc să revină, să o caute din nou pe dirigintă. Apropie-l pe copil, nu-l brusca, încearcă să-l înțelegi, vorbește mai mult cu el...

 Cine să-i fie aproape?MAMA, doar ea... parcă i se mai luminează obrazul. Sunt numai copii bogați în școala aia, toți vin cu mașini noi, nu e ca la noi la țara, el face naveta, are bani de-un covrig, nu știu ce-o să fac.

Se oprește.Trebuie sa traverseze. Pe partea opusă, deasupra unei ferestre, scrie cu litere aurii AMANET

- Știți  de ce v-am spus dumneavoastră? Pentru că nu mă cunoașteți și nu vă cunosc, dar prea m-a supărat secretara aia cu părul roșu, vâlvoi... ziceți să-l iau cu binișoru'?

Dau din cap, în timp ce femeia  scoate din geanta -sacoșă o hârtie mototolită, să-și recupereze ultima parte din zestrea de la mama ei...

ce repede se face frig în viață...

”Lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva este să adauge viață vieții.”
Giovanni Papini, poet, romancier, jurnalist, critic literar italian.

Ca mai ieri ne  adunam în amfiteatrul  facultății, multe fete  și vreo  câțiva  băieți.Ne-am regăsit apoi în aceeași  grupă.Și în cămin. 

Cineva ne-a  făcut o fotografie în fața  căminului,în  primul an, înaintea sesiunii de  vară:  în iarbă, creșteau  floricele, în suflete, speranțe!

Elan, competiție,lucru în bibliotecă și în neîncăpătoarele săli de lectură, în preajma examenelor,  dans în sâmbete  mult așteptate, întâlniri și povești de dragoste,dorințe, scurte, prea scurte popasuri prin luminișuri, în căutarea potecii potrivite. 

Au fugit anii, zborul nu a fost  prea lin.

  În mai bine de jumătatea  unui secol, cât a trecut de când  am  absolvit facultatea, ne-am văzut de puține ori:  la teza: de specialitate pentru gradul al doilea, iar ca profesoare prin câte o comisie de evaluare.

 Mereu pe fugă.

Nu cred că am luat seama  cu atenție, ci cu viața însăși,fără să conștientizăm  că ea nu este infinită.

   De astăzi, Elena Cotescu, fosta mea colegă de grupă, își continuă un  altfel de zbor către...

Cine știe către  ce? 

Când se stinge cineva cu care ai împărțit un segment important din viață, conștientizezi, o dată mai mult, importanța fiecărui moment.