marți, 3 noiembrie 2026

Nu este deloc simplu



 să reușești  să transmiți cuiva propriile-ți sentimente în legătură cu  niște lucruri concrete, folosind un limbaj prin care vrei să  le arăți celorlalți  nu doar cum sunt acele locuri, ci cum le simți sau le-ai simțit într-un anume moment. 

Și, în același timp, să vrei să traduci prin vorbe fascinația, emoția, bucuria, stări care nu mai rămân( doar) ale tale, pentru că vrei să le împarți cu cel care te citește.

povești adevărate pentru prieteni.

În  vara lui 2010, am avut privilegiul să calc cu piciorul niște locuri și să culeg cu ochiul și cu sufletul imagini pe care le pot aduna sub titlul o dată în viață.
Acum, dacă închid ochii, văd locul unde pământul, oceanul și cerul se îmbrățișează îndelung, sorbind fiecare celuilalt  nemărginirea, în adieri aproape stinse de garoafa atlantica, pe care, trebuie să recunosc, mi-o imaginasem  mai altfel, mai   gingașă, cumva.
Cu un mic efort de imaginație, acum, ca și atunci, păstrând ochii închiși, din peisaj nu lipsesc convoiul de pirați, zvonul sirenelor, dansul tragic al depărtării în unduiri de fado.
Peste două zile, aveam să ascult câteva ore
bune aceste cântece cu accente, când simple, când  tragice, într-o cârciumioară  ticsită de excursioniști, veniți  din colțuri diferite de l
ume, să petreacă în compania unor împătimiți cântăreți portughezi.
Despre altceva vreau eu să vorbesc, despre un loc, poate, mai puțin căutat de turiști. 
O librărie!
În bătrânul Porto, unde am zăbovit doar o noapte( cam răcoroasă) și o  dimineață însorită de luni, la vreo cinci minute de centru, după ce am așteptat ora deschiderii, am  intrat în Lello ...mi-aș dori să nu crezi că exagerez,doar dacă vei ajunge acolo ai să-mi dai crezare. 
O librărie? cum să-ți spun? este o bijuterie arhitecturală, un loc unde ai vrea să  rămâi cât să citești o carte. Eu așa  mi-am dorit.
Îmi plac librăriile, îmi place  mirosul inconfundabil de hârtie  proaspătă dată cu tuș, îmi plac luciul de copertă și acel foșnet„muzical„ de  răsfoire.
Lello nu este doar atât, este  o mică insulă neo-gotică, în  inima  unui bătrân oraș portuar portughez, presărată cu elemente de art nouveau și  tonalități naturaliste, este  un loc în  formă de cruce, unde  trecutul și prezentul  își dau mâna printre  capodopere, aliniate pe rafturi lucrate  în lemn exotic, că nu știi ce să faci mai întâi; să admiri fiecare  bucățică din  locul-bijuterie, ori să
mângâi cu ochii sufletului spuma civilizației mondiale, dispusă pe 88 de metri.

Lello!
  Situată în interiorul Palacio de Mafra, la etajul al doilea, ea are o  istorie care datează din 1869, întemeiată pe strada Clericii internaționali, cu numele de „Librăria Ernesto Chardron„,.După  moartea la doar 45 de ani a  lui Chardron, editura a fost vândută lui  Mathiew Lugan, care, la rându-i a  vândut-o lui  Jose de Sousa Pinto Lello. În  1919, el  îi va da numele pe  care  îl poartă astăzi...
Lello,
 una dintre  cele mai frumoase librării din  din lume, concepută  de Xavier Esteves, situată destul de aproape de centrul orașului Porto.
Porto, al doilea oraș al Portugaliei;  referințele  istorice merg până  în secolul V, în timpul Imperiului  Roman. Din 1996, Centrul său istoric a intrat în patrimoniul UNESCO.

Portugal, cea mai veche  țară din Europa, al cărei prim rege a  fost Afonso Henrique, în 1139.
Portugal, un peisaj împrăștiat  între cer și pământ, hazard, istorie, complexe sentimente cuprinse între degetele timpului, asemenea  unei  nave plecate dintr-un port  într-o neobosită călătorie, în tonalități de ”.fado„.

marți, 27 octombrie 2026

”Mai întâi


  îţi strângi umerii,

luni, 19 octombrie 2026

dinte pentru dinte


povești adevărate pentru prieteni.

Era  înainte de  89 cu  nu mai știu câți ani;cu puțin înainte de sfârșitul anului școlar. Elevii a  căror  profesoară și dirigintă eram se aflau în clasa a VIII-a.
Pe atunci, la începutul fiecărui trimestru, în prima ședință cu părinții, la care participau și elevii,  le citeam regulamentul școlii. Cred că era  valabil pentru toate școlile din țară.
  Ei ascultau, poate  că aveau loc discuții,

oricum, în caietul meu, caietul dirigintelui,  aveam toate semnăturile  părinților  că  vor veghea  la  respectarea tuturor regulilor de  conduită ale  copiilor lor.
  Băncile aveau câte două locuri,  erau confecționate  din lemn și se prindeau  în  câte un suport metalic , astfel încât, atunci când copilul se ridica, scaunul lui se lipea de spătarul băncii.
 În regulamentul despre care vorbeam, se consemneze că , în pauze, elevii nu aveau voie să alerge prin clasă.
 Ai văzut copil  cuminte?  care să stea  locului 10 minute? 
 Greu de presupus.
  Într-o recreație,  doi elevi din clasa mea au alergat printre  băncile care, oricum,  nu lăsau  un spațiu prea mare 
între rânduri, clasa  fiind numeroasă.
  Parcă îi văd pe amândoi, deși acum  vor fi trecut de 45 de ani.
  G.D și  D. M.
Cel din față a alunecat, o fi încercat să se prindă de bancă, și, având  viteză, s-a lovit( cu gura deschisă) de partea metalică a   băncii. 
S-a lovit foarte  tare.
 A  rămas  fără un dinte  din față.
Cazul era  dificil. 
 Am primit ajutor de la cabinetul medical, am chemat familiile, oamenii erau la serviciu, oricum a fost mare  tevatură.
Seara, am vorbit la telefon cu părinții fiecăruia și am stabilit să ne vedem împreună cu ei și cu copiii lor.
A doua zi, când am trecut  prin clasa mea să văd cum mai stau lucrurile-chiar inspirată  sau norocoasă  a  fost apariția mea- fost tatăl copilului rănit, inginer  într-o uzină mare din oraș, era în clasă,  cu o falcă în cer și cu una în pământ. 
 Venise convins că trebuie să-i aplice singurului vinovat o lecție pe care să o țină minte.
Adică,  dintr-un pumn, să-i scoată  un dinte.
Ca să înțeleagă suferința  copilului  său
Bineînțeles că  nu s-a întâmplat  chestia asta.
  Nici nu mai știu  ce măsuri disciplinare  am luat, cu amândoi, pentru  că nu exista un singur  vinovat, deși  doar unul dintre elevi trecuse prin mari dureri, celălalt alegându-se  cu o spaimă cumplită și, probabil, cu  sancțiuni primite acasă.

Au trecut  niște ani buni de atunci.  
 Într-o zi, crede-mă, nu am niciun motiv să exagerez,  aveam o problemă cu un dinte.  M-am dus într-un  centru stomatologic din centrul orașului. Nu știam că  în respectiva unitate lucrează mai mulți medici, nici  că sunt acolo și niște studenți practicanți.
 În așteptarea  medicului  la care fusesem repartizată, mi-am aruncat privirea prin acel mare  cabinet.
 Undeva,  în halat alb,studentul la stomatologie,  GD,fără să schițeze  vreun gest  că  m-ar revedea, s-a  întors  cu spatele.
Nu am pus întrebări  nimănui, mi le-am adresat  doar mie:
cum poți face tu,dirigintele- profesor, ca răul să nu se întâmple cu niciunul dintre elevii tăi?
cât contează educația  primită  de către elev  în familie?
  Și m-am  mai întrebat așa. din când în când, ce fel de părinte, ce fel de  medic stomatolog  va  fi ajuns  GD?.

Este o toamnă greu încercată cu tot felul de evenimente, într-una  dintre  cele  mai frumoase țări europene,cetățenii iubitori de țară au ieșit  să curețe urmele  unui dezastru pricinuit  de  alte  ființe umane, la  noi, într-o școală,  un tânăr  a  rănit grav o profesoară și un coleg mai mic, pe motive  doar de el  înțelese.
  Soluții?
 Cine are soluții pentru a face  din rău  bine?

 

duminică, 18 octombrie 2026

în fiecare an,

ziua  asta mă trimite  într-o lume de dor.💖

marți, 13 octombrie 2026

tufișuri de merișor


 „A te vedea atât de limpede pe tine însăți în ochii altei persoane este o experiență zguduitoare.”