Într-una dintre zilele acestea, când potecile îmbracă o haină subtilă de frunze moi, care îndulcesc culorile, după ce am aflat numele câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură, 2025, Laszlo Krasznahorkai (nu reușesc deloc să-i rețin numele), am cumpărat prima lui carte” Satantango”, despre care nu știam nimic, în afară de anul apariției, 1985.Recunosc, nu a fost o lectură domoală, nu prea am avut cum să trec lesne de la o pagină la alta.
În fraze lungi, în a căror succesiune construcțiile gramaticale ocupă multe rânduri, se realizează o
alternare a planurilor. real/ fantastic/imaginar, mi(s)tic, vizual, auditiv, narațiune, poem negru, umor la fel de întunecat,dramă, vechi, personaje (colective, mai ales. turmă, colonie, herghelie),multe simboluri și teme, multă mizerie fizică și morală, promiscuitate, cârciuma, păienjeniș, moara, ușa, ferestre murdare , gata să cadă, ploaie necontenită,acordeonul, satanicul dans în doi, sărăcie, noroi, întuneric,beție, suspiciune, manipulare, dezintegrare,Mesia, drum pietruit, conacul, ca un miraj, un fel de pământ al făgăduinței, pungășie, mers orbecăit, otravă, clopote, un singur reper geografic,Ungaria, și un strop de puritate morală, Estike, fetița bolnavă , inocentă, care se sinucide, înghițind otravă pentru șoareci. De la tribuna cârciumii invadate de alcool, fum și mizerie, dezbătută de către Mesia- pungașul Irimias, înviat din morți, asistat de ajutorul lui, Petrina și de mai tânărul cooptat, „puștiul„- pentru a crea o vină colectivă, moartea copilei este speculată , vina devenind colectivă, chiar dacă nimeni nu pricepe nimic. Destul de repede, evenimentul dispare din mentalul turmei, pentru că altele sunt interesele escrocilor.
Structural, cartea cuprinde 12 capitole, prin care autorul construiește o bulă fizică și ideologică, niște rămășițe ale unei colonii ungurești dezintegrate, nu contează timpul istoric, nu contează locul ( undeva, în mijlocul câmpiei, nu foarte departe de un oraș),în care indivizii nu mai gândesc, refuză munca, ordinea, curățenia și îngrijirea personală, beau și fumează, se pândesc unii pe alții, ascunși în dosul perdelelor soioase, totul funcționează în gol și fără noimă( au mai rămas câțiva: niște cupluri mizerabile, Schmidt,Kraner, Halics, doctorul, poate un fel de alter-ego al scriitorului, pentru că el deține dosare întregi în care și-a notat minuțios toate mișcările celorlalți, completându-le cu observații personale ( singurul personaj care citește și scrie, niciodată treaz, „pentru a-și păzi memoria de degradarea care distruge totul în jur„) și șiretul Futaki.
„Mesia” Irimias are fler, se face auzit, fără să fie înțeles, a picat între bieții orbecăiți tocmai la momentul potrivit ( în lumea asta, situațiile se pot asemăna, nu-i așa?). Brusc, ascultându-l, indivizii devin o turmă bună de manevră, care, după ce adună în niște cărucioare ruginite ce se mai putea găsi prin casele dărăpănate, pleacă la drum, în noaptea smolită de toamnă târzie, prin frig și noroi, către conacul Almasy, acolo unde Irimias îi convinsese destul de ușor că vor găsi schimbarea.
După o noapte chinuită, același individ și însoțitorii lui îi vor conduce pe dezrădăcinații fără perspectivă, în oraș, împrăștiindu-i pe la diverse adrese. Fiecare primește o sumă modică, din ” bunul colectiv„ ascuns în buzunarul pungașului.
Dacă vei citi cartea ( există și un film omonim) , părerea mea este să o citești, vei constata că, odată ce ai ajuns la ultima pagină, nu vei afla sfârșitul poveștii.
Pentru că el nu există.
Rămâne ideea unui colț de lume înecat în alcool, tutun, mizerie, promiscuitate, pierzanie.
Romanul este un avertisment: atunci când autoritatea statului se diluează sau se retrage, destui indivizi „ cu vocație antreprenorială”beneficiază. Deziluziile pregătesc mesianismele; rămași fără muncă, nepregătiți să înfrunte realitatea, oamenii pot deveni o gloată amorfă, incapabilă în a căuta alte căi pentru a trăi omenește.
Se împotmolesc în propria lor neputință.
Între libertate și predestinare, se alege cea din urmă.
