ca și cum retrăiesc clipa

 Îți mai amintești mirosul cernelii?

În magazinul sătesc din mijlocul satului,îmbibat  cu un parfum inconfundabil
printre tot felul de mărfuri rânduite cu grijă:viguri de stofe, stambă si diftină, halva, măsline, fidea, zahăr cubic, bomboane, cuie, crema de ghete, nasturi, perdele, ață de cusut, turtă dulce, sare, untdelemn,scrobeală,undeva, pe un raft, lângă caiete si cărticele pentru copii, penare si sugativă, nea Angheluță, vânzătorul, pusese o sticlă de un litru, din care, în schimbul unui leu,ne umplea călimara adusă de acasă.

Momentul acela avea un farmec special, la care mă gândesc, adesea, cu multă tandrețe, aș zice.💗

Tu?

”căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut”

  povești  adevărate pentru prieteni

În  lumina  răcoros-albăstrie a lunii, scânteiau  nespus de frumos serile de iarnă.Uitau de ger.

 Retrași în  cuștile lor căptușite cu paie, chiar și dulăii care păzeau casele tăceau.

  Dintr-odată, peste  calmul serii, se revărsau niște voci puternice.  cor fără dirijor!

 Mai mulți flăcăi, doar ei își știau numărul,unii abia întorși din armată, alții așteptând încorporarea, dinspre  centrul satului se îndreptau, cântând,  către casele lor.Poate  că se opriseră pe la „mat”  sau poate  nu.

Am în minte  câte o strofă sau doar câte un vers”  Zărzărea,zărzărea,  zărzărică, mândra  mea, Pe la poarta  mândrei mele  Ionel trecea„..”Alunaș cu alunele/ De unde  vii, băiețele?...”

 Cu îmbrățișare maternă, seara  primea  cântecele lor care  răsunau mai puternic în dreptul câte unei case.Acolo locuia o fată de  măritat

   Din spatele perdelelor, eram sigură  că obrajii verișoarelor mele, gemenele, se  îmbujorau știind  că muzica aceea inconfundabilă era  chiar pentru ele.

Din când în când, în vreo vacanță, îmi plăcea  să le reamintesc că eu, școlărița mă bucuram nespus să  ascult cântecele acelea cu dedicație  nerostită

Au zburat anii, gemenele  s-au măritat, au crescut copii și nepoți, apoi s-au  stins.  Discret, sfios, ca ele însele.

Priveam  cum se așterne liniștea serii, gândindu-mă la ele, la  flăcăii de odinioară, plecați și ei într-o altă dimensiune a  eternității.

  Și m-a venit în minte ceva- un fel de  ritual  păstrat și el- cine știe cât...

Una dintre verișoarele tatălui  lui,ceva mai târziu croitoreasă neîntrecută- îi plăcea  să spună că ”a îmbrăcat toate femeile din sat„- mi-a  arătat, tot într-o seară de iarnă, eram, de acum elevă de liceu, colecția ei de ilustrate. 

De mărimea  unui sfert de coală, hârtia gălbuie avea, pe o parte, loc pentru  numele destinatarei și al  celui care o trimisese. Creionul chimic era  la mare  căutare.

  Pe cealaltă față a ilustratei, se  adunau imagini cu  flori de câmp, chipuri de fete, ulițe și case...

 În pauzele balului de Crăciun, fetele primeau,  mai fățiș,mai pe ascuns,  din partea admiratorilor. acele  mici comori. Către final,  cineva  trecea  pe la fiecare domnișoară  și le  număra.

Fata care primise cele mai multe ilustrate devenea, până la Paști, „regina  balului”.

Nu știu  când  va  fi dispărut  obiceiul. nici  ce se va fi întâmplat cu ilustratele  mătușii mele. 

Nici ea nu mai este, o văd doar în  gândul meu,mereu zâmbitoare!

 Ce știu, vezi  nu prea am cum să uit, este  că satul acela, al meu, situat între două râuri, Argeș și Neajlov, avea ierni unice, scrise într-o  poezie unică și ea! 💖

lecția de frumusețe,

  dar și de forță!

Ai putea zice că imaginile sunt din alt anotimp.

Le- am surprins, cu uimire, este adevărat, în urmă cu 10 minute

trecere

Ai putea să razi, cum la fel de bine ți- ai șterge o lacrimă căzută din suflet de copil ascuns în trup de adult.

Din omul de zăpadă nu prea înalt- atât au putut aduna niște mâini de copii veseli- a rămas doar o imagine vagă a iernii trecătoare...

M-am gândit la copilăria mea, la copiii mei- tați, la mânuțele lor dibace.
M-am gândit la Mama- era Ioana💖

de Bobotează

”Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se se va mai face”; nu este nimic nou sub soare„Ecleziastul”

povești pentru prieteni.

Mie îmi plac amintirile. De toate felurile. Binele, acea stare blândă care te ocrotește precum, cândva, degetele mamei, nu ar avea atâta căldură, dacă, din când în când, nu ai primi câte o răpăială ca de ploaie rece.Când îmi trimit gândurile în copilărie sau ele mă trimit acolo pe mine, nu sunt deloc tristă.

Dimpotrivă, aș zice. Mă simt între ai mei, revăd locuri dragi, mă împresoară senzații dulcege, parcă și gustul este altul decât cel din clipa asta.

”Tale”,bunicul meu matern,a făcut naveta,toată viața: de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.Nu se plângea niciodată.

Mama era a doua între cei șase copii,trei fete si trei băieți.

La bunici, mergeam, trecând două sate și un câmp. Pe jos. Sau în căruță. Cu bicicleta, ceva mai târziu.

De trei- patru ori pe an, rămâneam la ei,câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă,cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă.

Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână.

Târziu, mi-am zis, mai mult ppentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar câțiva kilometri de cel al bunicilor mei.

Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.

Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.

La fel.

Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.

Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată.

Cu chiu , cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.

Eram prin clasa a VII-a.

La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.

Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul. Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.

De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca. N-am prins niciodată spectacolul, pentru că nici ”mare” nu-l vedea. Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.

Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.

Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.

Nepoții sunt bunici.

Care pe unde.