sâmbătă, 20 decembrie 2025

contemplu emoții,

ca și cum  aș privi cu ochii sufletului un peisaj  viu.

povești adevărate  pentru prieteni.

Aș putea găsi niște fotografii pe care  le-am făcut în locuri  minunate, aș putea  povesti fel și fel de lucruri care  îmi luminează clipele...multe ar fi de povestit.
  Totuși, viața nu este  doar o carte colorată, ea adună, uneori de-a valma,chipuri,întâmplări, situații- unele  rezolvate, altele  doar aninate într-un șir.
 De câteva  zile, îmi  stă în minte ceva  ce mi-a povestit, în apropierea  Crăciunului, în urmă cu  patru ani, un fost coleg de clasă  din liceu,colonelul inginer A.I.
  Satele  noastre, situate  în valea Argeșului, se adună șirag, între  câmpuri și  zăvoi
  În anii de liceu petrecuți împreună, doi, pentru că el avea  să  urmeze  carieră militară, nu prea aveam noi  timp  de povești;făcea naveta zilnic  cu bicicleta, indiferent de  vreme.
  Acum, ai zice  că era o distracție. Nu era deloc așa.
  În clasa noastră, erau mai mulți navetiști, veneau cu bicicletele din câteva sate, situate la 8/ 10 km de liceu,unii cu trenul,alții pe jos.
Îi biciuiau necruțător ploile și frigul iernii.
  În clasă, li se păstraseră locurile din preajma  sobei. 
Ne-am întâlnit după niște ani, apoi am păstrat legătura.
  AI.  era tot mai bolnav.
 Își păstrase  un umor fin,un fel de a privi lucrurile  nu neapărat cu blândețe, ci cu  acea filozofie profundă,specifică omului trecut prin multe.
 Povestea lui pe care  mi-a spus-o într-o  dimineață de iarnă s-a așternut în  sufletul meu aidoma unui  colind real.
  Își depusese  dosarul pentru a participa  la concursul pentru Liceul Militar.  Într-o zi, diriginta noastră,Doamna profesoară de limba latină,  Liana Alexandrescu,excepțională ființă, i-a transmis prin cineva  că va veni în vizită acasă la el, pentru că are nevoie de  tot felul de informații scrise de la  primărie, săteni etc.
A.  avea mamă vitregă, iar tatăl nu părea  preocupat de viitorul  adolescentului, pe care  nu și-l închipuia militar de carieră.
 Se apropia ziua vizitei dirigintei, iar  el  își frământa mintea  cu  ce ar putea  să o „trateze” pe doamna  bucureșteancă.Și-a luat inima în dinți și a  umblat din casă în casă, rugând  să i se dea un borcănel de dulceață.
  Nimeni  nu avea.
 În sfârșit, într-o casă, cineva i-a dat un borcan de magiun.
  Examenul de admitere a fost dificil, l-a trecut, au urmat ani  grei, facultatea, căsătoria, o fiică, apoi , tot mai necruțătoare, boala.
  De ce povestesc despre I.A, despre anii aceia grei?
    De fapt, mă întreb dacă astăzi mai sunt copii îndârjiți, atât de fermi în  a învinge greutăți și obstacole, pentru a transforma, fie chiar dureros, visul în realitate. 

marți, 16 decembrie 2025

fericirea și eternitatea clipei


  „Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:

Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori  te îneci, ori înoți„.Anthony  Hopkins

( autobiografia), pagina78

( povești adevărate pentru prieteni)
Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.
Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.
Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.
Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.
Ceva cald mă învăluia.
Cred că era fericirea!
Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.
Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.
Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol
A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!
Eram fericită!
Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...
Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.
Nepoțeii!❤
În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.
Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,
Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.
Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„

Ieri, m-am dus împreună  cu mai mulți  foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care  noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.
La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte  fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut  în anii mei de  profesoară... 
În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și  promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri  erau  școlari,ne întâlneam  în vacanțe la mare  sau la munte.
Un  om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel, 
, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată,  flori, lumină..

Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea  este mult prea agitată..
Citesc o carte  frumoasă, un fel de  anatomie a unui suflet special, cum zice  cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.
„Cine sunt?
Unde sunt?
Când se întâmplă?
Ce vreau?
De ce vreau asta?
 Cum să obțin asta?
Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//
Cam multe întrebări, așa-i?  că nici timp nu-ți mai rămâne  să ghicești pe unde o fi hoinărind  fericirea.

sâmbătă, 13 decembrie 2025

Statuile nu plâng niciodată

Poate că noaptea e zi.

și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,
Durată nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.
Stâncă, buze și ochi,


degete,trudă, răbdare.
Daltă ce mângâie alb,
mâini sfredelind foaie cu foaie,
tandră rănire în așchii fierbinți.
Piatra a prins suflet din suflet,
umeri, surâs!
Diferite,
fiecare cu partea ei de cer,
de iarbă, de zori înflorind
în timide raze de soare.
Laolaltă ,
în lumea albă de piatră,
blândă trecere a clipei fără de glas,
în repetabilă,grea nemișcare...
Gina Rizea

marți, 2 decembrie 2025

neobosit pictor, timpul

povești pentru prieteni
 Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu împletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele și-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.

În curte, printre pietre stinghere, picotesc firave fire de iarbă O coțofană își poartă penajul nou-nouț , încolo si-ncoace.
Casa pare încremenită. 
Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcâmii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.

sâmbătă, 29 noiembrie 2025

supărat, tot mai sus, Cerul