supărat, tot mai sus, Cerul

   povești pentru prieteni

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară sau toamnă târzie  ca acum,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie care spăla  rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie, Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și de acolo,  când  omul  uită  să  fie smerit, Cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,că se  întunecă zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința..

Plouă apăsat.

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea măicuței mele.

taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.

 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 

  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 

După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.

   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.

 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.

  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....

  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.

Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  

Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

timpul pictează clipa

Ploaia a limpezit drumuri și case .

În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 

Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot. 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi. 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

(în ) capitalism

 Familia avea rosturi precise, bine știute de toate rudele. De sărbători,  neamurile se adunau, pe rând ,  nu doar la bunici.Telefoanele se auzeau  doar prin primării, oricum , lumea  nu avea habar la ce folosesc, distanțele între sate nu erau chiar de neluat în seamă, funcționa totuși  ceva special care făcea  ca noi toți, de la mic la mare, să petrecem împreună.//
Revelionul era altceva- părinții mei se distrau împreună cu alte familii de aceeași vârstă la Căminul cultural.
Fiecare își aducea de acasă tot ce pregătise din porcul tăiat înainte de Crăciun, vin, din mica  podgorie proprie, cozonac pe întrecute! Muzica era  responsabilitatea primarului.Taraful de la Obislav.
Mama își răsucea părul cu drotul. Peste rochia de stofă, neapărat ilicul de catifea cu mărgele.
Cizmele tatei, oglindă, nu alta!  Pălărie neagră de fetru!
Dormeam iepurește, la întoarcere, mama trebuia să-mi povestească  tot, cu lux de amănunte.

Am rămas cu ideea petrecerii revelionului în afara casei, într-un loc unde lumea se distrează. Nu las lucrurile pe ultima sută de metri, în speranța că doar așa pot evita îmbulzeala , dar și pentru că vreau ca totul să fie frumos.
În  2010, am ales un restaurant situat în mijlocul pădurii,  mă gândeam că o să ningă, peisaj de poveste, lumea  întâmpinând  anul nou  la lumina lunii.
Împărțit în- nu-știu - câte compartimente: sala  ovală,  sala verde, sala vânătorilor, sala trofeelor, sala regală etc, cu chiu cu vai, patinând printr-o curte întunecată, am ajuns la locurile noastre..n-a fost să fie  ce credeam, viața merge mai departe.
În 2011,  reclame la tot pasul, care mai de carte mai îmbietoare. Am ales un local în care  o văzusem mireasă pe fiica unei colege, preț piperat, obrazul subțire cu cheltuială se ține. Am văzut și masa,  situare perfectă, departe de bubuiturile boxelor. Asta, la începutul lui decembrie.
Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, altă masă, alte locuri, în față un stâlp mare, cenușiu, patroana, în rochia ei cu trenă lungă de culoarea  vântului, vorba cuiva, are niște explicații halucinante, orele trec,  bubuituri   să ne spargă timpanele,  a venit și pepe, proaspăt divorțat, cucoanele erau în extaz, numai iubirea, doar iubirea, o doamnă cu părul  galben până în brâu cântă pe la mese, domnii îi pun bani, care pe unde găsește loc, a venit dimineața, am  privit partea plină a paharului, că  nu trebuie să intri  în noul an cu inima  neagră..
Decembrie 2012- local central,  petrecusem   câteva mărțișoare cu  toate colegele de cancelarie. 250  de lei/ persoană, bucate alese, băuturi( 80 de lei), măi,  să fie, până dimineața, ăștia  vor să fie toată lumea  lată. Masă rotundă, patru persoane, lângă fereastră, o să vedem  jocul de artificii,  fără să ieșim în stradă, cer o chitanță și bine am făcut, că   doamnei  de la calculatorul mult prea obosit de atâtea promisiuni nu-i trecuse prin minte că în schimbul unei sume normal este să eliberezi  un bon, ceva.
Soșește seara mult așteptată, la garderobă aflăm că  masa este dreptunghiulară,  opt persoane, imediat  după ușă. 

Înghesuială mare  pe mese, sticle și bidonele, înghesuială și mai apoi la dans,  boxele, o nebunie, momente mult prea triste cu un  fost actor de la revistă, doamne, ce face omul pentru un ban..
Într-o pauză, aflu de la una dintre doamnele de la masă că patru dintre noi am plătit biletul cu 250 de  lei, ceilalți patru cu 200 de lei. Nu sunt eu prea curajoasă, dar nu suport  păcăleala așa, pe față, îl abordez pe patron, nu se scuză, cum nu s-a scuzat nici că și-a permis să schimbe locurile,  promite  restul pe care ni-l datorează. Vremea trece, îl abordează și  soțul celeilalte doamne, în sfârșit, la prima oră din 2013  am  găsit sub paharul de șampanie 100 de lei. Tot este bine, spune cineva, i-ați primit, nu i-ați dat..păi da, îmi zic, așa pentru mine.
N-aș fi povestit  pățaniile ultimelor revelioane, dacă n-aș fi văzut aseară  cum , vrând/nevrând, șase sute de olteni  au devenit bucătari, deși veniseră într-un restaurant să petreacă.

Pentru cine nu știe, aflați că oamenilor li s-a dat mâncare stricată, în schimbul  a câte 200 de lei..
 Sigur că soluția invadării  cămării , spart farfurii și pahare  capătă gust de  mahala, dar mă întreb și eu ca tot omul: oare domnii ăștia îmbogățiți,  doar ei știu cum,  cred că toți  care le trec pragul  și  scot din buzunar cât li se cere pentru a petrece  acolo cea mai frumoasă  noapte din  an  sunt cei mai fraieri  de pe lume?
 Cine mai face ordine?
p.s.  să nu crezi că  sunt indiscretă dacă te întreb cum a fost  revelionul tău..

și niște  legende- 
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/01/printre-povesti.html