Se afișează postările cu eticheta lumea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lumea. Afișați toate postările

duminică, 20 aprilie 2025

”Dacă

   fiecare  ființă omenească ar iubi, cu adevărat,  o altă ființă omenească, omenirea ar putea fi salvată”.

Bucuria Sărbătorilor Pascale este  minunată, pentru  că adună laolaltă oamenii spre a retrăi  Învierea. În plan personal, Sărbătoarea  zilei   îți aduce acea împlinire că tu, omul, ca o  fărâmă,ești parte  din  armonia  cosmică. Astăzi, parcă verdele este mai viu, soarele mai strălucitor.

Dincolo de realitate, și  cuvintele, dacă s-ar materializa, ele, însele, spuse sau scrise într-un   anume fel, înmulțesc bucuria, chiar  dacă răul din jur  nu este deloc  firav.
Frumoase  vorbe înălțătoare  adună într-un eseu jurnalistul  C.T. Popescu, referindu-se  la Mântuitorul Isus Hristos: 
 ”Cel  ce piere  e împreună cu toți cei care îi vor rosti  numele cu respect peste  veacuri”.

sâmbătă, 16 mai 2020

clipa de omenie

Viața poate fi extrem de dură.
Într-o clipă., te face praf, cum vrea ea.


Dar știi ceva?
Sunt mulți oameni buni printre noi. ❤️
În privința unora știi, instinctiv sau cunoscându-i, că pot fi buni. Alții îți vin în ajutor, pentru că simt că ai nevoie. Și că , din ce au, pot împărți cu tine, ca să ți se pară greul mai puțin greu.
După niște zeci de ani, în care nu ne-am văzut sau ne-am întâlnit , cumva, organizat, mi-a fost dat să constat că elevii cărora le-am fost profesoară și dirigintă pot să pună umărul, dacă stânca este greu de urnit.
În zilele astea, am întâlnit,chiar dacă nu față în față, medici, asistenți medicali, infirmiere sau practicanți ai altor meserii, de foarte bună calitate profesională și umană.
Cred că putem privi înainte cu încredere!
Fiecare poate face lumea mai bună!
Doar cu educație, pregătire, cunoaștere.
Școala și învățătura sunt baza!❤️
p.s. nu pot să nu spun că există, încă, neprofesionalism. Sau chiar incultură, dublată de răutate” doamnă, îi aruncăm acolo, ca pe niște saci”.(asistentă medicală, de pe Salvare)😭

sâmbătă, 2 mai 2020

frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  
Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?

luni, 6 aprilie 2020

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?


joi, 3 ianuarie 2019

Jur-împrejur, se aude viața!



În vacanța  mare dintre  clasele a  IX-a  și a  X-a, am  descoperit în biblioteca   noastră sătească  ”Jurnalul  Annei  Frank”.  Lectura  m-a tulburat profund.   Nu știam, pe atunci mare lucru despre ororile  războiului,
despre   imensele  drame  ale unor  oameni.
  Anne, asemenea unei  sonerii,  m-a trezit  din adolescența mea ghemuită  între  nenumărate   întrebări.  Mi-a  creat, cumva,  niște potecuțe, pe care umblam  doar seara,    după  oboseala  multor  treburi  pe care  le  aveam eu de  făcut în timpul zilei.
 Dacă aș fi știut  că  biblioteca aceea  care  m-a  format se va risipi  în   1989, când   adolescenta  din  acea vară frumoasă era , deja,   mamă și, de  niște ani, profesoară,  zău, că  n-aș mai restituit   cartea. ( un prieten  mi-a trimis-o  în format electronic, așa  că, dacă   o vrei, pot să-ți fiu de ajutor)
 Bibliotecara  se numea  Ana, era  cu câțiva ani mai mare decât mine,  purta  cozi lungi, împletite strâns.  Nu reușea  să intre la ”Agronomie”, deși  nu era  deloc lipsită de energie. Ținea   cărțile într-o ordine desăvârșită,   o dată pe lună  curăța dușumeaua   cu  motorină, probabil  că  fiind biblioteca într-o  casă veche, mai apăreau  rozătoare.Sau  așa era ea,  mână de fier.
  Din clasa a  X-a , am început  să țin  jurnal.  Să-i încredințez  lui  tot ce nu  voiam să  vorbesc  cu nimeni.  
Seara,  mă retrăgeam  să fiu doar eu  mine și-i povesteam.   Nu aveam siguranță deplină. Au fost și peripeții,  la  internatul  liceului, un băiat  curios rău mi-a descoperit  jurnalul, și-a primit, oricum, chelfăneala meritată.
   O vreme, nu   mai știu  din ce motive,  mi-am ieșit  din mână. 
Și  iar am simțit, după niște ani, că vreau  să  mă  spovedesc  doar  jurnalului. Caiete întregi de   gânduri, de povești!
Doamne, cum fug anii!
 Într-o bună zi,  cineva  a decis  că  și vieții de profesor  trebuie  să i se spună ”stop”.  Teoretic, eram   bine pregătită, citisem zeci de   articole, de studii despre perioada aceea de după  încetarea   meseriei. 
 Când s-a întâmplat  de-adevăratelea,   crede-mă, a fost  dramă. 
 Două persoane  m-au ajutat  mult:  un prieten,  cunoscător într-ale internetului,  profesor universitar, și fiul meu cel mic, venit în vacanță, de la  Toulouse..
  Mi-am făcut  blog.
Mi-am propus  să scriu zilnic, fie chiar și prostioare, dar să scriu.
  Și am scris!
Aveam  mulți prieteni,  ne adunam serile  în jurul unei mese imaginare,  vorbeam, vorbeam  și  ne desfătam  ascultându-ne.
  Lumea  avansează, lucrurile se schimbă,  de undeva  din nu știu ce  cotlon al  unor minți  ascuțite  a apărut   feisbucul.  ( știu să scriu  cum trebuie, dar, lasă,  că nu este rău  nici așa).
 Alți prieteni, altfel de discuții, de la o vreme politica    este mai ceva decât  tsunami,  vreau, nu vreau,  mai zic și eu câte ceva, că  doar nu trăiesc sub vreun clopot.
De ieri,   m-am întors la  caietul meu. Vreau să mă revigorez, să-mi  aștern sufletul  la drum  spre viața  vie.
Am , încă, timp  să mă dezvolt!
 Sunt îndrăgostită  de tumultul  vieții, nu sunt  spectatoarea  zilelor care  trec. 
 Pot  să-mi acord  rolul principal într-un film  real!

duminică, 17 iulie 2016

cine și de ce strivește iarba?


  ”Un copil a  spus:Ce este iarba?


 aducându-mi-o cu mâinile pline;

Ce aș putea să răspund copilului?... Nu știu mai mult


 decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziției mele,


 țesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,


Un dar parfumat și memento dinadins aruncat,


Purtând numele posesorului undeva prin colțuri,ca să


 putem vedea și remarca și să spunem: a Cui?

Sau poate că iarba este ea însăși un copil... copilul


 zămislit de vegetație...„

Walt  Whitman



duminică, 15 mai 2016

dă-i unei fete pantofii potriviți

și va putea cuceri lumea”,
Marilyn Monroe 

Strălucitori, cu toc foarte înalt și bot ascuțit! 
Ochii mi-au rămas lipiți de vitrina magazinului „Romarta”.Tocmai împlinisem 18 ani, venisem la București, să-mi cumpăr pantofi pentru banchetul de absolvire .
189 de lei.
M-am tot uitat la ei, i-am probat, îmi veneau perfect, vânzătoarea era impresionată și ea.
Nu aveam bani suficienți, a completat mătușa mea suma. Eram atât de fericită, că nu mai mergeam, zburam, nu alta!

Au trecut câțiva ani. Din primul meu salariu de profesoară, mi-am cumpărat a doua pereche de pantofi ”Guban”.

Galben-pai.
Îmi chiverniseam cu mare grijă bugetul, ca, o dată pe an,să-mi cumpăr pantofi de la aceeași firmă: eleganțí, fini, comozi, în ciuda tocurilor foarte înalte.
A venit o vreme, când nu prea se mai găseau, îi luam „pe sub mână„ Să nu-mi spui că -ți este străină tehnica asta...
Ultimii pantofi ”Guban”- adevărați, din antilopă gri, cu barete împletite- i-am probat, pe furiș, în părculețul din fața magazinului. 

Erau absolut superbi!
Magazinul există.
Se vând pantofi produși prin diverse locuri. Nu vreau să povestesc despre ei, chiar dacă tot de acolo mă înnoiesc.
Unii poartă chiar marca firmei inițiale...calitatea? ce să mai vorbim?//

Astăzi  am citit povestea acelor  pantofilor unici. 
Guban

Și m-am gândit și la  Topârceanu. 

Și m-am gândit, mai cu seamă, la  omul- creator,cizmarul de odinioară,cel  care  a răspândit atâta bucurie, atâta fericire...prin el, prin migala mâinilor lui bătătorite.
”Sărman cizmar! 
Ce demon te-a ursit să stai
Pe trepiedul tău barbar,
În noaptea limpede de mai?...
și iată, ca-n atâtea rânduri,
Ai devenit sentimental,
Privind cu ochii duși pe gânduri
Pantoful delicat de bal.
în căptușeala-i de mătasă...”
Citește și aici:


marți, 22 martie 2016

între acum și mâine

De ce mă tot întorc mereu la cartea asta, n-aș putea să spun. Poate, pentru că  în fiecare pagină, în fiecare  paragraf, atâtea  incertitudini se adună, că  nimic nu pare să fie un răspuns la vreo presupusă întrebare.
” Fizica  poate prea bine să ne indice coeficientul de dilatare a fierului; însă ea nu știe câtuși de puțín care este mecanica  pe care se construiește lumea.”
 Cartea neliniștirii,Fernando Pessoa, pagina 412

miercuri, 4 noiembrie 2015

suntem toțí aici!

„Hei, ce faceți? De fapt, știu, vă gândiți la mine
Stați liniștiți, m-a durut cam rău, dar acum mi-e bine
Suntem toți aici, lumea se poarta frumos, ne-au pus aripi noi
Și totul ar fi perfect, doar că ne e și noua dor de voi

În rest e bine, sunt concerte rock peste tot și se aude foarte clar, se aude fiecare cuvânt
Și băieții cântă foarte, foarte, foarte tare pentru că doar așa se aude mai încet răul de pe pământ

Hei, ce faceți? Mi-ar fi plăcut să faceți mai demult ceva
Nu de alta, dar eu chiar aș fi vrut sa mai stau cu voi vreo 50 de ani sau cam așa
Poate faceți acum, poate faceți măcar, nu știu, orice, poate începeți măcar cu lucrurile mici
Noi o să ne uităm la voi în fiecare zi, cuminți, de aici

Hei, ce faceți?”

vineri, 25 aprilie 2014

din Saptamana Luminata,

 ( care a inceput in seara Invierii!)
motto: 
~Traiesc intr-o lume in care lucrurile se naruie, inimile se schimba, iar timpul trece fara incetare.~ 
Haruki Murakami, scriitor japonez

* Cine a venit la biserica  inainte de miezul noptii a reusit sa prinda un loc  in sfantul lacas. 
Doamna de la intrare, care le stie si le rostuieste  pe toate, da indicatii: trei lumanari costa 3 lei ( dati liturghia  5 sau 10 lei, cat vreti, luati si o lista pentru nume), plus o boboroada ( in punguta de plastic), tot un leu, adica  atat cat a costat lumanarea.
 Nu stii ce este boboroada?
   In cuptorul  din bucataria de vara, bunica mea cocea, inainte de Pasti, niste chifle bucalate, pufoase si  placute la gust! Le impartea vecinilor, rudelor, cunoscutilor, trecatorilor.
 Boboroada din punguta  de plastic are marimea unei perisoare.
 Si greutate, asa, cam de pietroi.
(  daca faci un mic efort, iti amintesti de  curcanul ispravnicului din comedia lui  Alecsandri, vandut ( ca plocon) de 57 de ori..difera pretul, dar si motivul.. cumpararii obiectului)
* In  poarta scolii, bunica, putintica la trup, basma  trasa pe frunte, isi asteapta nepotul- ditamai zdrahonul, cred ca este intr-a opta. 
Ea ii ia repede  ghiozdanul- un rucsac pe care sunt lipite tot felul de adrese.
 Merg unul langa celalalt- el, cu mainile in buzunare, ea, cu ghiozdanul in spinare.

*Trei persoane: ea , sigur~lucreaza afara~( iti dai seama ca se afla intr-o scurta vacanta )- neagra tuci- ginsi bej, ajurati, gata sa  crape, ghete inalte, par rosu.
Poseta  verde. ( praz)
Un pas, in spate,  fratele si cumnata, ( presupun) scosi la cumparaturi in cartier. ~Straina~ vorbeste tare, gesticuleaza, cei doi asculta spasiti, tarand o  sacosa pestrita de rafie.//
 Cand , un prieten a scris:
~Hristos a inviat!
Va urez sa credeti!~ 

 nu prea am inteles.

Incep sa ma lamuresc...

luni, 16 decembrie 2013

o sa spui

 ca ai prea multe treburi, te cred, rogu-te, rupe cateva minute si vezi un filmulet.
Sigur  nu vei regreta!

motto;
M-a uitat Dumnezeu gândindu-mă,
pâna când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă,
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-si aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins,
mi se stinge lumina-n oricine.

(Cântec, de Nichita Stănescu)

http://www.gloria.tv/media/200704/embed/true


într-o zi vom înțelege  că urletul este un început de elegie pastorală, Valeriu Butulescu



După ce am revăzut filmuletul , m-am gândit la  țigăncușa de 13/14 ani, care, zi de zi , indiferent de temperatură, în fața celui mai solicitat magazin alimentar din cartier, întinde mâna agresiv, ținând la piept  un ghemotoc..chiar nu știu  dacă sub cârpele soioase se află un suflețel.
Te întreb, cum mă întreb și pe mine- omul învață lupta, viclenia, crima, atacul pe furiș, hăituirea,   de la animale? 
Sau o fi invers?
Să nu fie între specia noastră și lumea nevorbitoarelor  decât un pas?

luni, 9 septembrie 2013

în lumea materială


 există limite.
Întotdeauna  ne  dorim mai mult, însă, în lumea spirituală, este suficientă o scurtă rugăciune, și ești pe deplin mulțumit.
Tenzin Gyatso, al 14-lea Dalai Lama

luni, 3 iunie 2013

rătăciri





Îmi place să privesc lumea din tren. 
Lumea de lângă mine, mereu alta, alte vorbe, alte stări.
Lumea de dincolo de fereastră.
 Același anotimp, mai mulțí maci,  mult verde proaspăt, undeva se culeg cartofii, alături  cineva răscolește pământul cu  vechiul plug ,  găsit prin  magazia   moștenită de la bunici, pufăie și un tractor..

 Îmi place și cartea pe care o citesc- destin, hazard, revoluție,  tineret,  lux,  viață boemă, hippy, modernism.

 Mario Vargas LLosa, , căruia Academia Suedeză i-a acordat în  2010 Premiul Nobel pentru literatură,  pierde și adună, după  niște ani buni , un băiat bun și  o fată nesăbuită, doi  peruani,  foști iubiți   platonici în adolescență– ce mică este lumea- în Parisul  incandescent al anilor  de după 1960.

El, un romantic incurabil,  traducător și  funcționar la Unesco, ea, fata nesăbuită,  devenită  femeia fatală, calculată, mult prea cochetă..

și dacă banii n-ar fi fericirea,  fată rea?

-Nu știu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardo.. Ce știu sigur  e că  nu-i treaba aia romantică și dulceagă care  e pentru tine.

Banii oferă siguranță, te apară, îți permit să te bucuri din plin de viață, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poți atinge….

Tu ești un om bun, dar ai un  defect îngrozitor: lipsa ta de ambiție.

Ești mulțumit cu ce ai  obținut, așa-i?...

N-am știu  ce să-i răspund..

Deunăzi am văzut pe fb  câteva fotografii - fostele mele eleve s-au distrat  la balul  de absolvire a liceului. Rochii lungi, transparente,  negre, fără spate.. am văzut apoi că și în alte orașe  moda este cam aceeași, dacă  nu  chiar mult mai pre(ten)țioasă..

Câtă vreme  îți păstrezi doza ta de romantism, rămâi o persoană mediocră?




un dar de la modart-



vineri, 22 martie 2013

trebuie




 să înţelegeţi că tragedia vieţii nu constă în a nu-ţi atinge ţelul. 
 Tragedia este a nu avea un ţel de atins.
 Nu este o nenorocire să mori cu visurile nerealizate, nenorocirea este să nu visezi. Nu este un dezastru să nu-ţi cucereşti idealul, dezastrul este că nu ai nici un ideal de cucerit.
Nu este decădere să nu ajungi la stele, decăderea constă în a nu a avea stele la care să vrei să ajungi.Benjamin Mays, profesor,  educator,  ministru american,  1 august 1894/1 martie 1984.//
Ni se duc, sting, ajung în pământ sau cenuşă, încet, fără surle, fără  trâmbiţe... OAMENII!

Nu știu cine  este autorul rândurilor de mai jos.

 Le-am primit  și le transmit  celor care  au  un mic răgaz pentru  lectură și meditațíe. 
Dumitru Rucăreanu… „Aștept primăvara!”epoca.ro  
Dumitru Rucăreanu a murit într-o zi de duminică, pe 3 martie, și nimeni n-a știut nimic.
 Presa a aflat târziu, după incinerarea care a avut loc miercuri.
  După spectacolul grotesc al drumului spre crematoriu al lui Sergiu Nicolaescu, un artist a hotărât ca decizia incinerării sale să nu mai fie judecată de moderatori şi de colegi-actori de carton pe la televiziuni. A hotărât să moară discret, aşa cum a şi trăit. Ne-a dat o ultimă lecţie-palmă de decenţă şi de bun-simţ, spunându-ne că numai tăcerea trebuie să se lase în asemenea momente.Nimeni, în afara apropiaţilor, nu a ştiut că Dumitru Rucăreanu murise. 
 Nu am ştiut nici când a fost incinerat. Când s-a răsuflat ştirea, vineri, la două zile după incinerarea artistului, televiziunile nu au mai relatat-o în niciun fel. Nu mai era deja de actualitate.Dacă îl mai prindeau pe catafalc, Dumitru Rucăreanu ar fi devenit brusc vedetă naţională. Florin Piersic, Stela Popescu sau Alexandru Arşinel ar fi apărut ca de obicei pe micile ecrane şi ar fi deplâns cu o voce tremurândă de durere că unul dintre corifeii teatrului românesc "a plecat spre îngeri, într-o lume mai bună"Acesta e circul mediatic cu care televiziunile noastre ne-a obişnuit, în goanaoneroasă după audienţă, de fiecare dată când un artist pleacă de lângă noi.
Sunt convinsă că şi Monica Tatoiu, pe care nu prea am văzut-o prin sălile de teatru, s-ar fi simţit îndreptăţită să ne spună că Dumitru Rucăreanu a fost un mare actor, că o dată cu generaţia de aur dispărută rămânem tot mai singuri şi tot mai goi fără aceşti "artişti geniali", pe care nu ştim să-i preţuim. Şi, evident, dintr-odată, toată lumea, cu mic, cu mare, specialişti şi mai ales nespecialişti în ale teatrului - moderatori, psihologi, sociologi - l-ar fi plâns pe Dumitru Rucăreanu, cu lacrimi de crocodil, pe la televiziuni şi, evident, ne-ar fi elaborat tot felul de analize despre cum e cu moartea artiştilor la români.Înainte de toate, însă s-ar fi enunţat discursuri patetice şi ni s-ar fi derulat imagini răvăşitoare care să creeze un delir emoţional al maselor, o isterie împinsă la extrem de tot acest carusel şi vertij mediatic care o dată pornite nu mai pot fi controlate sau oprite.Incinerarea, o problemă "de ethos" a naţiunii române.
Dacă s-ar mai fi auzit că actorul va fi incinerat, atunci grotescul spectacolului mediatic ar fi ajuns din nou la apogeu. Cel mai probabil părintele Stoica de la Patriarhie ar fi emis din nou un comunicat, în care ne-ar fi spus că "Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu încurajează asemenea practici necreştine". Nu cred că BOR ar mai fi fost atât de generoasă, încât să se ofere să plătească şi cheltuielile de înmormântare, aşa cum a făcut-o în cazul lui Nicolaescu, căzând în derizoriul penibilului absolut. De parcă familia lui Nicolaescu ar fi avut nevoie de bani de înmormântare...Era doar vorba pur si simplu de a respecta decizia unui om.Şi cum arătam şi dovedim că l-am apreciat pe artistul care odată ce moare devine la români erou naţional? Respectându-i deciziile, respectându-i liberul arbitru şi rugându-ne pentru el, indiferent de părerile, de credinţele, de umorile şi de judecăţile noastre de valoare.În locul acestei atitudini decente, în cazul Rucăreanu, în mod sigur, preoţi şi teologi ne-ar fi explicat, pe la televiziuni sau pe bloguri, că o să ajungem în iad dacă acceptăm practica incinerării, care ar fi echivalentă cu "sinuciderea". 
Îmi imaginez ce-o fi fost în sufletul domnului Rucăreanu, care suferind de cancer de pancreas ştia în mod dureros că mai are zile numărate de trăit, când a văzut ce s-a întâmplat la moartea lui Sergiu Nicolaescu.Cât de silă i-o fi fost de tot ridicolul în care am căzut şi de toată mahalaua ieftină pe care le-a văzut la televizor?Ce-o fi simţit când a urmărit cum oameni primitivi în fundamentalismul lor religios au venit la crematoriu şi şi-au permis să huiduiască familia artistului? 
Pentru că nu ştim să ne respectăm artiştii vii sau morţi, pentru că nu ştim să le respectăm deciziile luate în timpul vieţii, pentru că nu ştim să ne comportăm civilizat şi cel puţin să-i conducem decent pe ultimul drum, oricare ar fi acesta, actorul Dumitru Rucăreanu a decis să ne sancţioneze tot acest comportament.A hotărât ca noi să nu aflăm decât cu întârziere despre trecerea lui în nefiinţă, pentru că nu a vrut să facă parte, mort fiind, din tot acest spectacol mediatic şi uman sinistru, el care a jucat numai în spectacole de calitate.E o lecţie esenţială de viaţă şi mai ales de moarte demnă pe care am primit-o de la el.
 Dumitru Rucăreanu a murit într-o duminică, pe 3 martie. 
Două zile mai târziu, marţi, pe 5 martie, primeam din partea UNITER comunicatul cu nominalizările la premii. Senatul UNITER a decis că Premiul pentru întreaga activitate îi va reveni pe 13 mai actorului Matei Alexandru, iar printre celelalte propuneri regăseam mai spre sfârşitul listei şi numele lui Dumitru Rucăreanu, mort deja de două zile.Actorul a murit fără să primească Premiul UNITER pentru întreaga activitate. De fapt, nu a primit niciodată vreun premiu UNITER, deşi l-ar fi meritat cu prisosinţă.Nu a avut însă nevoie de această recunoaştere a breslei, aşa că nu i-a mai păsat deloc că nu a fost el alesul care ar fi primit acel premiu.Fiindcă de moartea lui s-a aflat de-abia pe 8 martie când domnul Rucăreanu era deja de două zile cenuşă, iar doamnele de la UNITER sau de la teatre erau cu toate libere, nimeni nu s-a sinchisit să trimită presei un mesaj de condoleanţe sau un memoriu cu activitatea artistului. Ar fi fost un gest de minim respect.Numai Corina Constantinescu de la Teatrul de Comedie nu a profitat de ziua liberă acordată o dată cu sărbătorirea naţională a femeii şi mi-a trimis o galerie de imagini ale artistului. De altfel, George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, a fost unul dintre puţinii oameni pe care Dumitru Rucăreanu i-a dorit alături la ceremonia de incinerare.Bineînţeles, noi, oamenii din teatru, eram prea preocupaţi de orgoliile noastre lezate de nominalizările la UNITER, eram prea ocupaţi să ne jignim unii pe ceilalţi, să aruncăm cu noroi unii în ceilalţi. Spiritele s-au încins în acest an în jurul nominalizărilor UNITER mai mult ca niciodată, aşa că nici nu am băgat de seamă că un mare actor a murit sau că, de o bucată de vreme, el lipseşte de pe scenă. Degeaba, ne va lipsi de aici încolo...În tot acest timp, când noi eram cu totul implicaţi în tot felul de dispute mediatice legate de nominalizări, Dumitru Rucăreanu a hotărât să plece dintre noi cu demnitate şi să ignore tot spectacolul penibil pe care-l facem în fiecare an în jurul acestor premii.La începutul Galei Premiilor UNITER, care va fi pe 13 mai la Iaşi, probabil se va ţine, ca de obicei, pentru toţi actorii dispăruţi în ultimul an, un moment "cutremurător" de reculegere pe acordurile unui clasic Requiem.
De-abia atunci, vom afla în mod oficial că domnul Dumitru Rucăreanu nu mai este printre noi.
Poza lui, în umbra unei lumănări aprinse, va fi proiectată pe un ecran, într-o regie lacrimogenă.Dincolo de tot ceea ce noi, oamenii din teatru, facem, dincolo de tot spectacolul ieftin pe care media îl creează în jurul morţii artiştilor noştri, sper să ne amintim şi să înţelegem în timp lecţia lui Dumitru Rucăreanu.
 Până atunci nu avem decât să ne gândim la cenuşa acestui artist.
 Şi poate, în oglindă, o să ne apese pe conştiinţe cenuşa egoismului şi a penibilului nostru.



joi, 21 februarie 2013

omule, încotro?


De ceva vreme urmaresc cu mare interes activitatea multora din cei ce se numesc ei insisi profesori. Au primit o diploma pentru ca erau in stare sa stearga o tabla. Apoi se instaleaza intr-o clasa si incep sa-si bata joc de copiii mai slabi, ai caror parinti nu au cine stie ce venituri.
Intr-o sedinta cu parintii, toti cei prezenti au vazut cum diriginta ignora pur si simplu pe acei parinti ce nu corespundeau normelor ei. Toata atentia ei era indreptata catre cei bogati, ca un bufon la curtea regelui. Bineinteles ca nu s-a gasit nici o rezolvare pentru copiii batjocoriti, in schimb lepadaturile cu parinti bogati erau intotdeauna in prim plan. Ce, conteaza ca iti vine copilul acasa in fiecare zi batut si scuipat? Pai daca nu e din clasa celor privilegiati, asa ii trebuie!
Copiii fac ce vad la parintii lor acasa, vorbesc ce aud in casa parintilor lor. Deci nu se mira nimeni cand vorbele lor sunt numai murdarii, faptele lor sunt numai silnicii, ce poti arata atunci cand cresti ca o maimuta sau ca un porc? Si apoi mergi la ora de religie si iei 10, ca de cine sta sa te verifice cand esti fiul sau fiiica doamnei doctor sau a domnului avocat?
Incerci sa-ti invingi senzatia de voma care iti vine in fiecare zi cand te gandesti la aceste fiinte. Nu te privesc direct, nu au curajul, nici nu iti spun direct ca ei iubesc doar banul, dar te lasa sa intelegi.
Deci poti fi porc, dar sa fi bogat si cu diploma, asa ai zece inclusiv la religie si purtare, ca doar traim in Romania.

Niste flori vor sta pe mormantul meu intr-o zi, sau pe mormantul unui copil slab care nu a mai putut rezista intre porci, dar cui sa-i pese? ''Era un om slab'', vor zice porcii si vor merge mai departe la laturile lor.

Postată acum de

marți, 12 februarie 2013

la rădăcini



motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.

Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.

De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.

O vreme, el nu se mai ivi .

 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 

Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!

Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.
Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.

 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//
(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?

Dacă poves
tioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?