joi, 17 martie 2016

Și tot așa, cum s-a aprins,

iubirea noastră-ncet s-a stins, 
tot cum se stinge o țigară...”
( Balada țigării)
Fumătorilor
( cu drag)

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.
Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.
Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă  un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.
 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face teancuri mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.
 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.
Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.
Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.
La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene de-ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.
Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.
Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.
 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.
 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.
Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.
Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.
Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele păpuși au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.
 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.
La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.
Trei luni fără miros de tutun în curte! și-n casă!
Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.
Tutunul!
În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea,  pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.
O lume frumoasă, harnică și bună, în care  nu am auzit niciodată văicăreli...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu