Pe Nichita,
31 martie 1933, Ploiești,
îl asociez totdeauna cu norocul meu.
Și cu ziua aceea de toamnă, când, după ce am auzit subiectele, tot acopeream cu scris mărunt foaie după foaie. Examenul dificil al intrării mele ca profesoară, cu drepturi depline, într-o școală de oraș.
Scriind, descopeream atunci, întrebându-mă, cum îl percep eu pe el cu versurile lui, cu lumea lui nelume.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.„
Astăzi, am citit ceva foarte frumos, ceva ca un legământ de dincolo de viață, de dincolo de moarte:
„Nichita mi-a strâns mâna cu emoțíe, ca după un turnir pe care l-am câștigat amândoi.„
Ce prietenie!
Fă-ți timp și citește!
O să vezi viața altfel!
„foaie verde de albastru...”
http://bucurestifm.ro/2016/03/
Ma culcasem langa glasul tau.
RăspundețiȘtergereEra tare bine acolo si sanii tai calzi
imi pastrau tamplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Poate ceva despre crengile si apele
care ti-au cutreierat noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cantai.
Ma jucam cu palmele in zulufii tai.
Erau tare indaratnici
si tu nu ma mai bagai in seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plangeai
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag si de blandete.
Nu-mi mai amintesc de ce plangeai,
Ma culcasem langa glasul tau si
te iubeam. //Cântec de dor, Nichita
Într-un fel,
RăspundețiȘtergereNu cum sunt eu
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu.
Un fel de tu sunt eu
pe care nu l-ai mai lăsat
să fie eu„