Se afișează postările cu eticheta comunitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comunitate. Afișați toate postările

marți, 11 octombrie 2016

note, bucurii, lumină

”Trăim în rețele,  nu în comunitate....
 Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume...”
John  Taylor Gatto, profesor  american, scriitor, născut în 1935

Mă tem că  nu vei avea timp  să citești tot. Încearcă, fie doar  partea asta, totuși:
„În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș...”

De la o  glumă cu un prieten pe seama cunoștințelor despre cum  să  nu mai pierzi timp și energie în bucătărie,gândul mi-a fugit la  notele din clasa I și la creionul în două culori cu care  doamna Ana Tănăsescu, învățătoarea  mea, picta frumos  în colțul  din stânga al caietului de teme ”Foarte bine” „Bine” ”Binișor„. Niciodată nu am primit „Rău”.
  Poate că și tu îl vei fi văzut vreodată în viață;  jumătate  era roșu, jumătate albastru. Roșu, pentru primele două calificative, albastru pentru celelalte.
Nu mi-a fost deloc greu  să-mi amintesc emoția cu care  pândeam  mâna doamnei, răsucind creionul, până în clipa în care  stabilea  cât merită  munca mea de-o pagină.
 Doar în clasa I am avut note până la 5, adică  după sistemul „ex sovietic„,  cum mi-a adus aminte  un prieten.
Nu știu să-mi fi explicat  vreodată cineva, părinții sau  profesorii, de ce trebuie să merg la școală, de ce trebuie să învăț. 
 Într-o vreme, m-am numărat printre premianți, chiar în frunte, niciodată în partea cealaltă a listei.
Am iubit școala!  Nimeni nu poate să mă contrazică. Pentru aceea, de aceea, mi-am crescut copiii și elevii  în același spirit.
Aseară  am citit, cam în fugă, un material serios, în care  se arată cât de rea este școala zilelor noastre, care va fi făcând instrucție, nicidecum educație. 
Când și, mai ales, de ce  să se fi stins bucuria luminării prin școală?
 Ca să  fiu  mai sigură că nu-mi scapă ceva , ori că nu voi fi înțeles greșit,  de dimineață, am recitit. Dacă vrei, dacă te interesează tema asta, a  felului în care se explică dispariția bucuriei de a  merge la școală, citește  aici:

joi, 17 martie 2016

Și tot așa, cum s-a aprins,

iubirea noastră-ncet s-a stins, 
tot cum se stinge o țigară...”
( Balada țigării)


Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.
Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.
Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă  un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.
 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.
Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.
 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.
Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.
Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.
La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene de-ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.
Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.
Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.
Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.
În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.
 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.
 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.
Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.
Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.
Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.
 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.
La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.
Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!
Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.
Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.
Tutunul!
În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea,  pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.
O lume frumoasă, harnică și bună, în care  nu am auzit niciodată văicăreli...

sâmbătă, 7 iulie 2012

citim lumea pe dos

 și pretindem că ne înșală. Rabindranaht Tagore


 O mai veche  postare este  aproape zilnic  recitită. Sunt  doar  câteva  notări.//
Dacă are zile, trăiește
Nu este o maximă. Deși n-ar fi exclus.
   Însărcinată în luna a șasea, tânăra asistentă medicală îl roagă pe  șoferul ambulanței,  împreună cu care trebuia să ajungă, urgent, la un bolnav, să se grăbească. 
 Familia bărbatului sunase la 112, omul suferise un atac cerebral.
 Domnul șofer avea nevoie de țigări. Și de o cafea fierbinte, era frig, se trezise cu noaptea în cap.
 Trebuia să-și anunțe un prieten că nu i-a rezolvat problema. 
 Înfrățit cu o comunitate olandeză, satul își duce viața lui  banală, undeva, în lunca Argeșului..
 Despre bărbatul  bolnav nimeni nu mai știe nimic.//
 Ăștia cu ce să trăiască? 
Poate părea ciudat, întrebarea este un răspuns.
 O persoană , bine plătită din bani publici, să asigure ordinea, i l-a dat unei bătrâne disperate. 
Niște localnici, fără niciun Dumnezeu, i-au furat toate găinile din coteț.  
Ce sunt alea majuscule?
 A întrebat încet. 
Să nu audă colegii.
 Domnișoara, posesoare a unei diplome universitare , la învățământ fără cărți, și-a întrebat colega de birou. Completase o adeverință. I-o refuzase șeful. 
Numele instituției fusese scris cu litere mici.//
 tu ce zici?

miercuri, 29 februarie 2012

Școala altfel!

Dacă ar fi să fiu  în locul nepotului meu-școlarul- aș vrea ca profesorilor mei să le placă să fie profesori. Să  le fie drag să mă învețe,  să mă strige pe nume, nu  așa cum scrie în catalog, să mă privească în ochi, atunci când, nedumerit, întreb ceva,  să fie politicoși tot timpul, nu doar când asistă directorul sau inspectorul,  să mă corecteze, ca și cum  n-aș fi un  fraier,  să fie fermi, dar nu răzbunători,   să mă încurajeze, lăsându-mă să cred în mine, în gândurile mele, în speranțele mele.
 Și să nu-mi taie aripile!//
 Eu –buni- am avut parte de asemenea profesori. Și când eu însămi  am primit în mână catalogul și  am ocupat scaunul de la catedră- rareori  m-am folosit de el- știam ce așteaptă zecile de perechi de ochi ațintiți asupra mea.
Prinsesem câte ceva de la  multele ore de practică pedagogică- un profesor nu este cel care umple tabla cu mâna dreaptă și abia prididește să șteargă cu mâna  stângă, fără să-i pese dacă  în spatele lui un ochi plânge,  că nu înțelege nimic, altul râde că nu-i pasă,  o mână copiază ca un robot, știind că doar profesorul meditator îi va lămuri neînțelesurile. Multe ar fi de spus..//
 Schimbarea este în firea omului și  a  vremurilor, de când se știu  toate pe pământ.
Marele Iorga spunea - îmi place vorba lui și cred în esența ei Schimbați școala, veți schimba sufletele!
 Îmi place să văd partea plină a paharului!
 Este ceva tonic, răcoritor și bun, și plin de speranță!
Ajunge cu atâția gică-contra!
Uite că se propune  ceva -Școala altfel.
Nu mult- o săptămână/ 2-8 aprilie, înainte de vacanța de Paște. Intrările la muzee și la grădinile zoologice sunt deschise pentru toți copiii!
Cu mâna pe inimă, orice profesor poate să recunoască- dacă este cinstit cu el- că,  înainte de vacanțe,  copiii nu prea mai au chef de ascultat prelegeri, de rezolvat exerciții și probleme, iar  adulților le este dor de odihnă..
O săptămână fără catalog, fără note,  fără programă, fără uniformă—că și așa se ține mai mult în ghiozdan-prezență obligatorie.
Ieri, o tânără și entuziastă moderatoare de la GiGa TV- doamna Lavinia Ștefan- fiică de profesori de limba română a deschis  cutiuța cu întrebări. Emisiunea se numește- 
Românii au Prezent
 Conceptul Școala altfel provoacă deopotrivă mulți factori- elevi, profesori, părinți, comunitate, ong-uri. Poți citi aici.
Ce aș face eu? Doamne , câte aș face!
M-aș duce cu toți copiii la teatru, aș alerga cu ei în drumeții, am culege flori, am învăța să ascultăm cum crește firul ierbii, cum freamătă  frunza, cum se mișcă norii, am reînvăța  să vorbim cu sufletele, aș înfrăți școli din oraș cu școli  de pe coclauri, i-aș duce pe copii la aziluri, am curăța pădurea și parcurile, laolaltă cu adulții, am planta pomișori, ne-am descoperi alături-  copii și oameni mari.
De Paște, am schimba rețete noi de mâncăruri și de prăjituri, fetele ar învăța ceea ce nu au vreme mamele să le învețe-  cum se asortează culorile, cum  se tricotează,  cum se dansează vals, cum se așază masa de sărbători.
Totul - organizat, pe grupe de copii, indiferent de vârstă.
 Este puțin vor spune unii. 
Nu-i contrazic. Orice lucru are un început. 
Dacă este bine și interesant, ajustările vin de la sine!
 Cred într-o  frumoasă schimbare!
 Tu ce zici?

marți, 11 ianuarie 2011

pământul

 are loc pentru toți-Schiller, Vânătorul din Alpi

Un bloc este o comunitate. Cât o  stradă , cu locuințe concentrat așezate, pe verticală și pe orizontală. Uriașă cutie de chibrituri, perete lângă perete., .
Cu vremea, ne deprindem unii cu alții, vrând-nevrînd. Atâtea familii, o singură ușa , atâția pași, o singură scară.//
De când îl știu,  este pensionar.
Vara, o șapcă albastră, trasă pe ochi, iarna, o căciulă rusească-cum de nu i-or fi găsit-o moliile ?
Veșnic la pândă. Și la atac!
 Obiectivul-țintă-câini, pisici, vrăbiuțe, mingi rătăcite în zona lui de acțiune .
Nimic nu-i scapă.
Nimeni nu-i face față.//
http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/05/invata-de-la-pasari.html

În fiecare zi,  o tânăra   își duce și își aduce copiii la și de  școală.
Trei. Niște bomboane de fetițe- hăinuțe  cu glugi, cizmulițe înalte, căciulițe roz  cu ciucurași.
La prânz, mama le ajută să coboare din mașină.
Fiecare scoate din ghiozdan  laptele și cornul.
Mama desface capacele paharelor, așază cornurile alături și, dacă se întâmplă ca Dolma  și Richi , maidanezele  adoptate de comunitate ,  să fie pe aproape, le așteaptă  până își termină masa.
Grijulii și atente.
Una dintre surori adună paharele goale și le duce la container.
Nu, nu este mereu așa. Astăzi cățelușele  au întârziat.
N-o să-ți vină să crezi..//
Aflat,   din întâmplare,   în dosul capotei autoturismului, care nu cred să fi avut nevoie de vreo revizie,  omul cu căciulă rusească  așteaptă.
Calcă prudent.
Ai zice că se plimbă.
Bocancii lui strivesc cutiile.
În pete mari, laptele se prelinge către  băltoaca dintre două mașni.
Stâlcite, cornurile s-au amestecat cu noroiul bocancilor.
Vorbele mi-au înghețat pe buze.

p.s. există legi care să –i oblige pe oameni să fie oameni?