„E-adevărat

că prin femeie a mai venit și întristarea, 
dar fără ea n-ar fi viața și n-ar fi binecuvântarea, 
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor sau lacrimă sub stele
și ce-ar fi lumea fără-acestea și ce-ar fi viața fără ele?„
Traian  Dorz

Când vine  vorba  despre  ”Ziua Femeii„, mulți  strâmbă din nas, motivând că este o sărbătoare comunistă. 

 Eu nici nu mă gândesc pe  unde-i sunt originile, mă bucur doar să văd  multe femei vesele,pe stradă și în restaurant, în parc  și--n stații de taxi, multe flori, autohtone sau aduse de peste mări și țări,  mulți copii  cu buchețele, bucuroși  că pot  readuce zâmbete  pe obrajii  învățătoarelor, mulți bărbați descrețiți,  preocupați  să  fie atenți nu doar acasă la ei.

 Se dau și se primesc telefoane, se reinventează  scrisul  de mână, se  caută plicuri  roz  cu inimioare în colț,  copiii plecați departe sunt tot mai aproape, nepoții își aleg cu tandrețe cuvintele, colegii de școală  caută nume și locuri  prin carnețele  vechi, că, de, pe vremea lor,  telefonul  ocupa un loc cuminte  pe măsuța din hol.

  Pentru o zi, femeile, da, poate că nu  chiar toate, se fardează mai atent, merg la coafor, își pun eșarfe, bijuterii vechi sau primite recent, deschid un parfum nou.

 Ce suflet frumos  zâmbește  din oglindă!
Afli acolo ceva din nebunia femeii îndrăgostite, din zborul ei către  niciunde, dar Zbor!  în privirea ei descoperi acel curaj fragil-fărâmă de  inconștiență nebunatică, ceva din libertatea păsării, dar și din răbdarea  furnicuței, un strop din  măreția lunii, din zbuciumul mării, din liniștea dimineții. 
Ce altceva este  femeia?

Că sărbătoarea ei durează o  săptămână, o zi,o dimineață, o clipă, asta este, deja, ceva  personal.

 Oricum, chiar și primăvara  se simte  femeie!