tu, creangă, te ridici...

”Nu există nicio altă artă fără poezie”
Delacroix
21 martie- Ziua Mondială a Poeziei

Prima poezie am învățat-o cu mama; îmi împletea cozile,  nu știu câți ani să fi avut, poate trei, poate patru„Pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis...„  
 Abecedarul se încheia cu „Brăduleț, brăduț, drăguț..„
Ce-mi amintesc din  anii imediat următori, să fi fost, cumva, prin clasa a II-a, este  poezia pe care am recitat-o la o serbare, înghițindu-mi lacrimile-„ Eu am numai trei picioare / Și abia mă mișc, hop, țop/ Râd, când mă-ntâlnesc, copiii/Și mă cheamă Cuțu șchiop...„
A fost un moment, cred  că printr-a treia, când, lipsind  doamna Ana, a venit la clasă domnișoara Silvia.Ne-a învățat cum este, într-o școală de țáră, să vrei să fii artist la nici zece ani.„Albă-ca Zăpada,dramatizare, după splendidul basm omonim. 
Știu întreg textul și astăzi. Și nu cred că-l voi uita vreodată.
Manualele din ”ciclul II„ se deschideau cu poezii scrise de Mihai Beniuc:”Frumoasă  mi-e țara străveche, întinsă pe munți  și pe văi/ Cu fete  cu flori la ureche, cu mândri și ageri flăcăi...„
Domnul  profesor Gheorghe Fulga  nu admitea să  nu memorezi câte zece rânduri din fiecare  text ales cu mare  grijă. 
 Citeam, reciteam, recitam, cu  toată pasiunea”Scrisoarea  III”.
Cam pe atunci, am descoperit cât de mult îmi plac fabulele, le despleteam în gând, mă străfulgera,așa,o mare bucurie, când  pricepeam lumea  de dincolo de  vers.
 Ce extraordinare pasaje din „Amintirile„ lui Creangă, învățate atunci, mi se  perindă astăzi  prin minte!
Și ce minunată scriere este ”Ardealul„ lui Nicolae Bălcescu. 
Culori  roz- gălbui pe fir de aduceri-aminte!
Când eu însămi am devenit  nu doar purtătoarea catalogului, mi-am dat seama că  știu multe versuri și  fragmente  de proză   din anii de gimnaziu și  mi-am dorit să fiu ca întâiul meu profesor. 

Astăzi,când citesc poezie, sunt doar Eu. 
Eu și cu mine!

La steaua, Mihai Eminescu La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.// Mestecenii-n pădure glăsuiesc Într-o limbă vesel-inocentă; Cocorii cu tristeţe obosesc În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă. Ce să regrete? Toţi sunt călători - Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă. Doar cânepa visează uneori La cei plecaţi în depărtare-albastră. Stau singur printre câmpurile goale, Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor. Sunt plin de gânduri vesele, domoale, De nimic în trecut nu-mi este dor. Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic, Nici chiar al liliacului parfum. Foc roşu de scoruşe arde-amarnic, Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum. Nu se aprind scoruşii ciucuraţi, Îngălbenita iarbă nu dispare. Cum frunze pierd copacii resemnaţi, Aşa eu pierd cuvintele-mi amare. Şi dacă timpul, lunecând ca vântul, Strânge pe toţi în bulgăr inutil... Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul, Scuzându-se în graiul lor gentil. // Esenin

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte., Lucian Blaga 


Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?

Ca să încep, te previn că, în mod sigur,

sunt foarte diferit de ceea ce presupui;

Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?

Crezi că sunt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,


acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?

Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către

un adevărat ecou?

O, visătoareo, nu te-ai gîndit că

aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

 Walt Whitman
M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă 
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
 Pusei pământul și ape, zăgane între noi, 
Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
 Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, 
Necontenita mută a mea însoțitoare. 
Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai,
 Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai. 
Ți-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sănii-n mâna 
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. 
Ai dus la țurtur gura cu gura mea plecată,
 Voind sa bei cu mine scânteia lui deodată.
 Amestecat în totul, cu umbra și cu gândul, 
Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. 
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, 
În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.
 Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere, 
De fata-n tot ce naște, de față-n tot ce piere,
 Apropiată mie și toată depărtată,
 Logodnică de-a pururi, soție niciodată., Tudor Arghezi 

Barbari

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport 
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă 
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//