vineri, 10 mai 2019

”Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?”

 ” Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții.”
Alexandru Odobescu, ”Mihnea  Vodă cel Rău„,capitolul  II.

Cred  că am citit ” Alexandru Lăpușneanul ” și ” Mihnea  Vodă  cel Rău. Doamna  Chiajna„, în aceeași vacanță de  iarnă-  prima   mea  vacanță de liceană.
Înainte  de a merge la liceu, grație unor generoși,  posesori ai unei  frumoase biblioteci, în care  se rătăciseră câteva   romane franțuzești,  îi descoperisem pe   Balzac și pe  Stendhal.
În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța.
Își împletea părul în coc.
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan..
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat  pe pânză de etamină,  în  orele  de lucru  manual.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletelor ?
Tanța  Marinescu,  și  tu, Stan Vasile,  vi-i amintiți?

 Din biblioteca sătească citisem cam tot. Multe  cărți din ” Biblioteca pentru toți”, niște  cărți  gălbui , foșnitoare, pe care,  de cum le deschideam,  nu le  mai lăsam deoparte până la ultima   pagină . Și literatură  rusă :  Gogol, ce scris  extraordinar,    ce fascinante descrieri!  N-o să uit niciodată ”Serile din cătunul de  lângă  Dikanka”, cu  lumea  lui fantastică,   ascunsă într-o groapă în care bănuiai că trăiesc oameni   doar  văzând cum iese  fumul în rotocoale. Și  Gaidar ...
Nuvelele   lui Negruzzi și    Alexandru  Odobescu  mi-au deschis o perspectivă, recunosc, uluitoare, în legătură  cu  ideea  de   român și  de istorie.
Aveam   paisprezece ani.
Sentimentul   a  fost   imposibil de  a-l descrie..
Ceva  care  nu se compara  cu   atmosfera   lecturilor mele de până atunci.

  Văzând   și eu, așa ,  pe apucate,  ce  s-a petrecut  ieri  în  țară, simt  cum    mă inundă un  sentiment  pe care nu știu să-l definesc.
Parcă retrăiesc momenttul acela  când  am descoperit   mottoul  din scrierea  lui  Negruzzi:” Dacă voi nu mă vreți, eu  vă  vreau”...

Un comentariu:

  1. Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb și fumegos.

    – Poftiți, luați, boieri! le zise Domnul, și fiecare, pe rând, turnă cu lingura din sahan; însă abia apucaseră să ia în gură și s-amestece, când toți, strâmbându-se ca de durere de măsele, aduseră mâna la gură și-și scuipară pe tipsii dinții lor împreună cu boabe de mărgăritar. Unii, de durere, umblau să se scoale de la masă.

    – Stați pe locuri, boieri! strigă atunci Mihnea, cu glas tare.

    Ci, nu vă zăticniți din gustare! Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineaori, ce le-ați încuviințat cu gândul și cu graiul; fie-vă drept învățătură, ca nu doară cumva să pohtiți la bogății ca la vreun bine mare. Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții. Astfel cuget eu în mine, și drept aceea am vrut să aibă și boierii mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cumva, vreodată, să spună vreun bârfitor, lumea e plină de oameni răi! că am ohtit eu la dobânzi... Ei! spuneți acuma, boieri domnia-voastră, nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare? Și la aceste din urmă cuvinte, un zâmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, râzând înghesuit de strâmbările bieților știrbiți, se mira în gura mare cum de nu i s-a întâmplat și lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, și, cu o slugarnică viclenie, făcea mare haz de gluma înrăutățită a stăpânului său[5].Alexandru Odobescu, Mihnea Vodă cel Rău.” capitolul II.

    RăspundețiȘtergere