”Căsnicia este o artă;

 trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.
 Rabindranath Tagore

sarea și sacul

Îi zărești doar spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale petele imaginare de pe capota nouă a mașinii.
Nu știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară.
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și neștiute, sfredelim stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate, fugim de spaime și dureri, fugim de greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el strivește o parte de suflet, alungă puținele certitudini adunate cu greu, certitudini, care de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug.
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?