”Căsnicia este o artă;

 trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.
 Rabindranath Tagore

sarea și sacul

Îi zărești doar spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale petele imaginare de pe capota nouă a mașinii.
Nu știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară.
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și neștiute, sfredelim stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate, fugim de spaime și dureri, fugim de greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el strivește o parte de suflet, alungă puținele certitudini adunate cu greu, certitudini, care de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug.
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?

sarea și sacul

Îi zărești  doar  spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
 I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând  apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale  petele imaginare de pe capota nouă a mașinii. 
 Nu  știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară. 
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și  neștiute, sfredelim  stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate,  fugim de spaime și dureri, fugim de  greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim  aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el  strivește o parte de  suflet, alungă  puținele certitudini  adunate cu greu, certitudini, care  de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug. 
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?

cu ochii întredeschiși..

 În trecere prin prin dreptul ferestrei blogului meu, cineva a  răvășit niște vise.
Te superi  că te chem?

 Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină  se strecoară,   pieziș,    printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.//

 Zvâcniri  iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..

Mă obișnuiesc  ușor cu  locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când  îi salt capacul,  câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic  cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat,  se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas  mai încolo,  sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,  vase smălțuite  de lut,  unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva  hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.

Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici  nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.//

Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă,  în  toate părțile?


 

toți

avem o mașină a timpului. Câteodată ne duce înapoi, atunci avem amintiri.

Câteodată ne  duce înainte, atunci avem vise.//

amintiri, vise? 
 sau visuri?
ce alegi?

omul nu este cum se arată,

 ci cum simte, Ioan Agârbiceanu.

Îți  dorești  să fie mereu bine,  viața curge  cum vrea ea.
Nu poți schimba mare lucru, oricât de mult ți-ar plăcea.
Le-o fi rostuind cineva pe toate?

Tot ascultând la câte  se întâmplă în jur, mi-a venit  în minte o poveste. 

Într-o noapte liniștită a unei veri schimbătoare, ca aceasta, tatăl și fiul  se plimbau pe ulițele pustii ale satului . La o cotitură, bătrânul îi face semn  fiului să se oprească:

-Auzi ceva , în afară de  șipotul râului și de trilul privighetorii, fiule?

Tânărul își ascute auzul și răspunde cu jumătate de gură:
-Da, tată, parcă aud un zgomot . Pare a fi o căruță.

-O căruță, da, o căruță, dar poți spune ce fel de căruță?

Fiul a înălțat din umeri.

-O căruță goală, fiule!

Și, pentru că pe fața tânărului  apăruse nedumerirea, tatăl a continuat:

-Recunoști  foarte ușor o căruță goală.  

Cu cât este mai puțin încărcată, cu atât zgomotul pe care îl face este mai mare.

Povestea are o morală.

 suntem   asemenea căruțelor, așa-i?

p.s. tu ce zici?

în vis de copil

În scânteieri albastre, zăpada scârțâie sub atingerea ghetelor călduroase.
Rezemată într-un cot, luna se uită prin ochelarii ei, fără lentile.
Satul visează.
Ulița șerpuiește cuminte..

Poarta este încuiată.În noaptea asta,mai sunt zurbagii care sparg oalele uitate în ulucile gărduțului din fața bucătăriei.
Descui poarta hoțește.
Aceeași perdeluță croșetată de mâna mamei.
Visez?
Suntem toți-tata cântă la muzicuță, mama pregătește coșul cu mere, nuci și covrigi, fratele meu nu-și mai găsește locul.
Pe măsuța din fața ferestrei stau rânduite cărțile mele. Și un ceas mic, de mână,primul meu ceas, mi l-a adus tata, ca dar de Crăciun.

Un câine simte pas străin..fug, tot hoțește.
Singuratică, ulița dormitează sub mantaua geroasă..//
Trec anii, ce fugă nebună!
Noian de amintiri!
Iubesc noaptea asta! Cu vraja și visele ei colorate.
Am găsit un brad, cât să încapă în balcon, i-am pus cu mare drag beteala. Păstrez globuri de când erau copiii mici, nu le-am înlocuit pe cele sparte, nu știu de ce..//
Sunt probleme cu zborurile avioanelor. Distanțele rămân, mama înțelege și vremea aleargă..
Las visele să- mi îndulcească dorul.
p.s. în noaptea asta ați vrea să fiți copii??

vraja serilor albastre

Uimite de atâta grijă, în plânset de căței pribegi, ghetuțele așteptau aliniate , în dreptul ușii de la intrare.
Ca de obicei, fratele meu, uita.
Îl așteptam să adoarmă și,  in câteva clipe, i le făceam și pe ale lui să strălucească.
Moșul parcă știa.  Lângă bomboanele rotunde ,ca niște gogoși, umplute cu lapte, altele cu marmeladă, lăsa și o vărguță.
O zi-două, ținea și el minte, se lua cu joacă și năzbâtiile se țineau lanț.//
Cu vremea, am uitat de Moș Nicolae.
În liceu, la cămin, nu puteai aduce vorba de așa ceva, pedagoga era cu ochii pe noi.
Ș-apoi, cum să ajungă Moșul tocmai acolo?
Atâtea fete, atâtea vise..//
Am redescoperit farmecul nopții Moșului, când eu însămi a trebuit să-i povestesc bătrânului nevăzut cât de cuminți sunt copiii mei.
Mângâiate cum n-au fost niciodată, ghetuțele își aliniau visele către dâra de lumină.
Noaptea își dezgolea visele. Peste pleoape grele .
În somn cuminte, barba de lână netoarsă duce în spate un sac plin-mașinuțe, acuarele, avioane, ciocolată, castele, portocale.
................................................................................................................................................................
Mi-e dor de chicotelile cizmulițelor cuminți, de mirarea din ochii lor, de înțelegerile noastre- haideți la culcare, Moșul nu trebuie să ne vadă, este bătrân și obosit, nu vrea să fie văzut, în noaptea asta nu încuiem ușa, nimeni nu iese din camera lui.
Ochi lacomi de copil pătrund în albastrul serii..//
Trec anii, povestea rămâne.
Aștept un gând.
Vraja există!
p.s Se înserează.V-ați pregătit ghetuțele?


Dor de Mos Nicolae.....
Mi-e dor, mi-e dor de moșul blând,
Cu barba-i alba ca ninsoarea ,
Mi-e dor de cozonacul aburind,
Pe care-l frământa bunica, seara.

Mi-e dor de moșul de-altadata,
Ce somnul mi-l veghea, furis,
Mi-e dor de nuielusa poleita,
Ascunsa in ghetute, pe furis.

Mi-e dor de saniuta cu talpici,
Pe care -o mesterea bunicul,
Mi-e dor de prichindei, de pici,
Ce se-nchinau, smerit, la Sfantul.

Mi-e dor de bunicuța ce stătea
La gura sobei, depanand povesti,
Dar, mai ales, mi-e dor de tine:
Copile de-altadata, unde esti ?!?

object width="480" height="385">