marți, 6 iulie 2021

prozei îi prefer poezia!

 Imaginea asta  este din toamna anului  1965.

(povești pentru prieteni)


Se numea practică agricolă, deși nu prea avea nimic care să  lege ceea ce învățam noi,elevii liceului teoretic, secția real,cu  munca în câmp,deprinsă bine  de acasă.
Indiferent de vreme, recoltam porumbul cu frunze tăioase adânc, transportam, câte doi, coșurile mari, pline-ochila remorcă,  unde băieții, prin rotație, le ridicau bărbătește, până când se umplea.
Către seară,rupți de oboseală, urcam și noi, care cum putea, deasupra.

 Suntem nouăsprezece.
 Ceilalți  șaptesprezece erau  în altă parte a câmpului..
Nu putea lipsi nimeni.
  Ne supraveghea domnul Emil Rozner, profesorul de sport.
 Din jumătatea asta de clasă, peste ani, am  devenit: patru  profesori, un arhitect, un medic stomatolog, un inginer, un colonel, patru  economiste, două asistente medicale, doi tehnicieni, două casiere.
Nu știu ce drum va fi urmat ultimul venit în clasă; repeta  anul.
De ceva timp, opt dintre colegi  vor fi culegând pulbere de stele...

În asfințitul acela, când așteptam venirea remorcii,  care să ne  ducă în curtea liceului, soarele lucea în felul  lui, pălind încetul cu încetul.
 Nouă ne creșteau  aripi dinlăuntrul sufletelor. 
 Insesizabile diferențe de stil, de contemplare, neliniștite forme  de speranțe.

Ca lectură de suflet, prefer poezia, deși, ca formă de a mă ”spune„, am îndrăznit de prea puține ori să scriu versuri. 
Poate că fug, în felul meu, de ritm, de încadrare între limite estetice, de acele  impuse detalii arhitectonice.
 Dau frâu liber culorii, ca dimensiune interioară.
Ca voce a sufletului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu