echinox de toamnă...

  Au țâșnit în vârfurile degetelor,  pe rând..unii  s-au trezit  în mugurași, alții au  fost strămutați.

Și-au scos căpșoarele de frunze, au crescut  sub mângâierea  soarelui. Au râs  în dimineți  însorite,și-n zile calde  cu limpezi atingeri de soare.

 Au dormit  sub pulbere  de stele.

Dintr-odată, ca și  cum  o  mână  colosală i-ar  fi  pălmuit, au  început  să  pălească. Unul  câte  unul.
 În zvâcniri  de  sânge  albastru, cu esența  lui  tare, nucul își ține  cu  dinții  ultimele  frunze. Nu poate  rămâne  gol-goluț, ar fi prea  de tot...

Doi pași mai încolo,  un pui  de tei își plânge vara, în batistuțe  tivite  cu galben.

Nici  castanul nu se poate lăuda că mai  are  vigoare. Frigul  nopții trecute i-a  dezgolit brațele. Cămașa? ferfeniță.

Își trage pălăria  pe  fruntea lui lată de  culoarea  cărămizii. Este, totuși, un domn.

Câteva ramuri  de dud  s-au strâns laolaltă,  într-o largă fustă  creață,verzuie, cu picățele  gălbui.

Din partea cealaltă  a  curții, stejarul  clipește  mândru.Nu  se teme, nimeni  nu-l întrece. Este  cel  mai trupeș.

Unul în spatele  celuilalt,  chipeși în plină  forță, ulmii sfidează capriciile  toamnei.

Hohotesc în bărbi  stufoase de  verde  trufaș.

În   pătratul lor  fragil, mărărițele se apleacă  gânditoare  către  admiratorul  lor  firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe transparente, cu  bretele  subțirele. Se lasă îndoite  de mijloc, cum să învingă ele  vântul?

Rele de gură,buruienile își dau coate  că  mlădioasele scânteioare  și-au rătăcit umbrelele..

În mers  de regină, nepăsătoare și  mândră, toamna  își duce trena ei  de  gânduri, frunze și petale...//

Ascultă,   Doamnă!

Ascultă  glasul echinoxului  de   toamnă

Ce aiurează-n  vârful  unui plop

Strident,

 sar înțelept  ca un Esop..

În locul  veveriței  de-astă vară,

Pe care  pădurarul  vrea s-o-mpuște

( fiindcă-ncercase să te muște)

Pe aceeași  cracă  stă acum o cioară!...

E simbolul ideilor  defuncte

Idilele de vară( de la munte  sau lamare)

Un scriitor,

 o  cititoare,

O strângere de mănă,

 Un ”ah”!

 O sărutare

Și-n urmă punte, puncte, puncte..

E tot  ce-a mai rămas din noi

Din păpădia

Iubirii noastre  scurte  de-astă vară,

Un plop pe malul Oltului

O cioară

Și-un glas ce peștișează  veșnicia!//

Ascultă-l  înc-o  dată,Doamnă,

 e glasul  echinoxului  de  toamnă...Ion Minulescu