Au țâșnit în vârfurile degetelor, pe rând..unii s-au trezit în mugurași, alții au fost strămutați.
În zvâcniri de sânge albastru, cu esența lui tare, nucul își ține cu dinții ultimele frunze. Nu poate rămâne gol-goluț, ar fi prea de tot...
Doi pași mai încolo, un pui de tei își plânge vara, în batistuțe tivite cu galben.
Nici castanul nu se poate lăuda că mai are vigoare. Frigul nopții trecute i-a dezgolit brațele. Cămașa? ferfeniță.
Își trage pălăria pe fruntea lui lată de culoarea cărămizii. Este, totuși, un domn.
Câteva ramuri de dud s-au strâns laolaltă, într-o largă fustă creață,verzuie, cu picățele gălbui.
Din partea cealaltă a curții, stejarul clipește mândru.Nu se teme, nimeni nu-l întrece. Este cel mai trupeș.
Unul în spatele celuilalt, chipeși în plină forță, ulmii sfidează capriciile toamnei.
Hohotesc în bărbi stufoase de verde trufaș.
În
pătratul lor fragil, mărărițele se apleacă gânditoare către
admiratorul lor firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe
transparente, cu bretele subțirele. Se lasă îndoite de mijloc, cum să
învingă ele vântul?
Ascultă, Doamnă!
Ascultă glasul echinoxului de toamnă
Și-au
scos căpșoarele de frunze, au crescut sub mângâierea soarelui. Au râs în dimineți însorite,și-n zile calde cu limpezi atingeri de soare.
Au dormit sub pulbere de
stele.
Dintr-odată, ca și cum o mână colosală i-ar fi pălmuit, au început să pălească. Unul câte unul.În zvâcniri de sânge albastru, cu esența lui tare, nucul își ține cu dinții ultimele frunze. Nu poate rămâne gol-goluț, ar fi prea de tot...
Rele de gură,buruienile își dau coate că mlădioasele scânteioare și-au rătăcit umbrelele..
În mers de regină, nepăsătoare și mândră, toamna își duce trena ei de gânduri, frunze și petale...// Ascultă, Doamnă!
Frumos!
RăspundețiȘtergereMulțumesc!
Ștergeremultora din acea zonă, de pe Argeș în jos, pe un mal frumos, vă place Minulescu și vă plac simboliștii
RăspundețiȘtergere... și mie :)
Duminică frumoasă Gina!
Ana,poate pentru că-
RăspundețiȘtergere„”Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.„”
Ion Minulescu în ””Corigent la limba română ”(1929)