Și-au ridicat o căsuță.
Pe frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara.
Îi spuneau timnic.
De la un capăt la altul, cât toată casa, un pridvor lat, cu ghirlande tăiate în lemn lustruit.
Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.
Laolaltă s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo, tufe de rozmarin și levănțică.
S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

La nouăsprezece ani, mezina avea, deja, al treilea copil.//
I-am cunoscut pe cei doi bătrânei, care s-au ocrotit unul pe altul, toată viața
Oameni cu frica lui Dumnezeu. Până și tacâmurile se schimbau la
intrarea în post.
Au depășit câte nouăzeci de ani//


În amintirea celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele, am ridicat o căsuță.

Alte vremuri. Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă.
Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine, ieri și astăzi, laolaltă.
Vremea își toarce , cuminte, mersul ei șerpuit...//
Superba imaginea cu cele trei trepte care nu duc nicaieri! Sunt coplesita de postarea asta a ta, e o lectie despre cum si ce ar trebui sa facem cu amintirile. Sa le pastram si sa le pretuim!
RăspundețiȘtergereDa, pastrez fotografiile vechi, atatea cate am!
Gabi, ne situăm, fiecare în felul său, între sine și amintiri. Ele fac parte din noi, Aș fi putut spune multe despre cei doi bătrânei, pe care , fizic, i-am avut puțin timp aproape; i-am cunoscut , mai ales, prin „lucruri„.
RăspundețiȘtergereScările? le-am descoperit când niște rude rele stricaseră căsuța, o bijuterie veche, strălucind prin originalitate. Așa cum s-au separat ele de timp și de oameni răspund , parcă, întrebării- încotro? sau; ce mai rămâne ..după?