plin este satul

de-aromele zeului
 ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.
 Legi răsturnând și vădite tipare minunea
 ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni își vestesc de pe garduri
 dumineca lungă și fără de seară.„ 
Lucian Blaga

Și de-ar fi fost să-mi fie dat să  viețuiesc  într-o altă parte a lumii și nu în  orașul cu care am tot încercat să mă împac, simt, cu  toată ființa mea, că sufletește tot satului i-aș fi rămas  fidelă. 

 Satului din inima mea- cu

 oameni care nu vorbeau niciodată despre sărăcie, dar nici despre bogăție, satului a cărui inimă, de cine știe  câte  sute de ani, de cum se topea  zăpada și  până se așternea alta, bătea în miezul  câmpului.

În satul acela, copilul era o prezență a vieții pline,adevărate, cu gene grele de somn neîmplinit,cu  dimineți scăldate în rouă, cu veri în  flori de tutun și toamne  arămii ca frunza uitată pe ram.

 Munca nu devenea nicicum pedeapsă, nici corvoadă.

Mi-am vizitat o colegă de școală, colega mea de bancă din prima clasă de liceu, la ea acasă, în locul despre care știam doar din auzite, deși, dacă  stau și mă gândesc, satul ei  este  situat destul de aproape  de satul meu.

 Nu  prea aveam noi timp în anii adolescenței să ne  vizităm,  în vacanțe, drumurile  noastre erau deplasări  cu  căruțe și cai struniți de biciul bunicilor  doar la  bâlciuri și, destul de rar, la București sau la Târgoviște.

 Anii au zburat, satele și-au păstrat harta, în bătaia  încinsă a razelor  de soare  se unduiesc  și acum lanuri, pâlpâie, sfios,  macul, pe  lângă stoluri de albăstrele și de rochița-rândunicii,  case mici, rămase de strajă în curți  năpădite  de  buruieni, își arată  acoperișurile tocite de ploi printre  semețe  case de vacanță, șerpuiesc drumurile încoace și încolo...

Lipsește  ceva.

Simți asta, de cum vezi ulița mare- răsar, ce e drept, și acum case de gospodari harnici, curți vesele și curate, cu flori  nu doar sub fereastră, ci și pe  lângă gard, râd printre straturi, mai miroase-a verde crud în  iarba pigulită cu grijă.

 Da, mai sunt case.
Nu mai sunt țărani.

Inima satului este acum crâșma.

 Bărbați și femei, frunți  întunecate, cătând îndelung spre ”legătura „de peturi și de cartoane, își fac veacul  sub umbrele pictate în  culori moderne. Curge berea la   sticlă, ori la halbă.

Ce  gust bun are alocația pentru copii!

Pe alocuri, buruienile  își ridică frunțile  până la înălțimea gardurilor, mai plânge în orbite seci câte o fântână, își pleacă  sfioasă capul câte o  căsuță cu cerdac...

Clădire modernă, săltată din fonduri europene, Căminul Cultural așteaptă să-i  deschidă careva  vreo ușă.

Și nu departe  de aici, la marginea satului,  printre ciulini și  iarbă necosită, în mormane de gunoaie s-a instalat bâlciul de Drăgaică: călușei, cireșe, turtă dulce, farfurii și tricouri,  fețe  negricioase, tunsori aiuristice, mașini luxoase țipând   grăbite, bere și mici, praf, fuste  crețe.  

 S-a rătăcit satul, săracul.

De parcă i s-ar fi stins sufletul.

Cine să-i arate  calea?